Maestra evadării

[Repercursiuni]

     Zorii zilei prinseseră Crucea Nopții amorțită și tăcută. În liniște, pași micuți și șoapte timide, femeile își recuperau și își puneau în ordine puținele lucruri rămase. Jandarmii confiscaseră arme albe, droguri, telefoane, cartele SIM, tot felul de obiecte interzise, dar și lucruri banale de uz general și de strict necesar, absorbante, pastile pentru dureri, cărți, haine, lenjerie, săpunuri, prosoape, fotografii. Afacerile închisorii erau simple și ușor de înțeles. Orice mărunțiș trebuia câștigat cu greu de la gardienii de tură. Ei puneau condiții, iar deținutele nu puteau decât să le îndeplinească supuse. Puteau face orice pentru nimic. Să se facă preș pentru toți gardienii pentru o nenorocită de hârtie igienică. O mare piață neagră. La urma urmei, cu toții erau niște infractori.

     Nereea stătea pe podea, în colțul celulei. Nu mai avea droguri deloc. Susanna era pe marginea saltelei, încercând să coasă o față de pernă. Ivanova se plângea că moare de foame, o spunea obsesiv, iar prima masă avea să mai dureze. Malikah își punea în ordine filele rupte ale cărților distruse cu o seară în urmă. În ciuda a tot, se menținea calmă. Gestul lui Cassian îi zdruncină puțin convingerile, fusese cu adevărat neașteptat. Ordona tăcută pagina 456 după pagina 455. 457, 458 și 459 lipseau.

       — Am auzit că vor mai veni, mormăi Susanna.

       — Ca să mai ia ce?! Chiloții de pe noi? Pielea de pe noi? Pământu' și canceru' să-i mănânce, viermii dracului, molfăi revoltată Ivanova.

        — Au găsit arme. Multe arme, o ținti Susanna cu privirea pe Malikah, care se așeză pe biroul pe care și-l ordonă perfect. Ridică din umeri.

       — O spui acuzator, observă pe un ton calm, lăsându-și cartea neterminată pe birou. De ce o spui acuzator?

       — Nu te acuz, negă. Mă mir doar. Șaisprezece cuțite?

       — Treisprezece, o corectă. Și uite, tot nu m-au ajutat la nimic. Nici măcar nu citisem toate cărțile astea, oftă, dezamăgită. Să distrugi cultura e un act îngrozitor de violență, oftă.

       — De parcă doar ăsta ar fi, pufni Ivanova, a cărei buză inferioară era încă arsă. O să ne lase să murim de foame, să ne uscăm pe picioare, nu? O să ne lase să ne scurgem pe oase! se plânse, frustrată, nervoasă. Malikah râse scurt, ordonând liniștită cărțile.

       — Tranquilla, Iva. O să mănânci, o liniști, femeia evitându-i discret privirea de care începuse să se teamă. Intrase rapid în rândurile deținutelor. Intrase rapid în calculul fricii față de femeia scorpion.

       — Vor veni și diseară, credeți? abandonă Susanna așternutul, realizând subit că își pierde timpul cu o chestiune inutilă.

        — Doamne, nu, măcar o noapte să ne lase! Măcar o noapte, se lipi Nereea mai bine de zid. Auzi, Mali?...

       — Aud, da.

       — Crezi că..., se fâstâci, ai putea vorbi cu fetele Bum? Poate mai au ele ceva. Orice.

       — Droguri? își așeză cărțile la linie. Nu, Nere. Nu vorbesc cu nimeni. Știu că e greu, dar ia-o ca pe o provocare. Știi că trebuie să te lași. O să mori înainte să apuci să trăiești. Asta vrei? o indică, acuzatoare. Fata tăcu. Asta vrei? repetă.

       — Sigur că nu, înghiți în sec.

       — Exact asta credeam și eu. Luptă. O poți face, trecu pe lângă ea, atingând-o ușor pe creștetul capului din mers.

       — Unde pleci? păru că se panichează.

       — Să fumez în curte, răspunse calmă. Vine vreuna cu mine?