Maestra evadării

[Fetița tăcută]

     Perchezițiile nu au mai avut loc în acea noapte, spre marea dezamăgire a temnicerilor puși pe petreceri nocturne. Cu serviciul de ambulanță prezent în penitenciar și cu presiunea socială deja existentă din partea celor chemați din exterior în ajutor, gardienii și conducerea Crucii Nopții s-au trezit puși în fața obligației morbide de a respecta drepturile omului, chiar dacă era vorba de niște oameni închiși pentru crime sângeroase. Asta era legea. Te poți pune cu litera de lege? Normalitatea și bunul simț civic au fost mimate cu succes, chiar și dacă numai pentru câteva ore. Câteva ore de liniște pentru femeile Crucii.

       Noaptea s-a scurs rapid și fără alte incidente neplăcute, Bambi rămânând închisă la carceră pentru o perioadă nedeterminată și Malikah trezindu-se în jurul orei șase dimineața, după un lung șir de coșmaruri și halucinații. În prima secundă, nu a reușit să distingă ceea ce visase de ceea ce se întâmplase în realitate. Numitorul comun era întotdeauna haosul, dar lucrul ăsta nu o lămurea cu absolut nimic. Privi pe fereastra minusculă, abia se iveau zorii unei noi zile repetitive, geamăna lui ieri și a lui mâine. Timpul murise, pentru că nimic nu mai diferenția o zi de cealaltă.

       Încercă să se ridice în șezut, sprijinindu-se în pumni pe salteaua tare, dar durerea era ascuțită și arzătoare, un șarpe otrăvitor care-i intrase viermuind pe sub piele și care o strângea cu dușmănie în colți.

        - Încet, nu te ridica așa brusc, auzi dintr-o dată o voce feminină venind din spatele ei.

         Camera era încă obscură și liniștită, abia intrau câteva raze roșiatice de lumină, nici nu observase că mai era cineva alături de ea. O femeie de aproximativ cincizeci de ani, cu ochii obosiți și părul castaniu prins în grabă la spate, câteva șuvițe încadrându-i chipul. O uniformă portocalie. O condamnată pe viață. Malikah își așeză capul pe pernă, încercând să respire așa cum trebuie. Nu o vedea ca pe o amenințare. Dacă ar fi vrut să îi facă rău, deja avusese ocazia.

         - Cine ești? o întrebă răgușită, fixând-o cu privirea.

         - Mă cheamă Susanna, sunt colega de celulă a Lunei, se prezentă, așezându-se pe scaunul pliabil de lângă pat. Sunt... mă rog, eram asistentă medicală înainte de a intra aici. M-a chemat Luna când ai fost rănită, până a ajuns ambulanța. S-a speriat rău.

          - Ambulanța? se miră, încercând să își aducă aminte. Au chemat o ambulanță?

          - Pierdeai mult sânge, hemoragia s-a oprit foarte greu. N-au fost afectate organele vitale, dar pierderea sângelui e foarte periculoasă, îi explică.

        Vocea ei era caldă și plăcută, gândi Malikah. Părea o femeie blândă și grijulie, însă așa părea și ea însăși. Nu se putea baza pe asta. Știa că aparențele sunt întotdeauna extrem de riscante. O ambulanță era chiar un deznodământ mai reușit al planului ei, însă. Următorul nivel deblocat.

          - Mulțumesc pentru că ai stat cu mine, Susanna, îi zâmbi apoi.

          - Stai liniștită, te simți mai bine? Te doare rău? îi indică bandajul.

          - Mă simt grozav, minți dezinvoltă, privindu-și perfuzia ce îi ieșea de sub piele. Urăsc să văd sânge, a continuat, strâmbându-se.

           - Și eu, deși stăteam toată ziua la spital, recoltând sânge. Începusem să mă obișnuiesc. Îi linișteam pe pacienți cum puteam, dar mulți tot leșinau. Mereu am urât să lucrez cu sângele.

            - Să nu mai vorbim despre faptul că ai comis o crimă, a zis Malikah dintr-o dată, de parcă ar fi fost o nimica toată. Cel puțin una, ridică un deget în aer, judecând după culoarea uniformei tale. Nu mi-o lua în nume de rău, nici cu a mea nu mi-e rușine, se indică pe sine, vorbind cu un calm absolut desăvârșit, atât de subit și de asumat. Femeia în vârstă se albi instant la față. Nu se așteptase la asta, simți cum îi urcă un nod în gât.