Maestra evadării

[Hârtia veche taie adânc]

     Cu treizeci și opt de zile înainte de Noaptea de Cristal 

      Din Crucea Nopții nu se putea vedea decât un colț de cer, o bucățică albastră ca de catifea pe care oricât te-ai fi întins, n-ai fi avut vreodată cum s-o atingi. Te loveai de gratii. Te loveai de arme. Te loveai de sârme și lacăte și încuietori și zăvoare și parole și coduri de acces. Un maestru al evadării, însă, doar ar râde în fața acestora. Malikah nu râdea des, însă, iar atunci când o făcea, o făcea într-un mod batjocoritor, sarcastic, ironic sau de flirt. Bucuria nu se număra niciodată printre motivele zâmbetului ei.

      Odată la două săptămâni, Crucea Nopții își deschidea porțile de gratii către vizitatori; mamele plânse cu pachețele de mâncare, tați furioși, iubiți geloși, surori enervante, amanți violenți, soți iubitori, copii  speriați, oameni nerăbdători să își ia în brațe oițele negre rătăcitoare. Acest lucru se întâmpla de regulă vinerea, de la douăsprezece la patru, iar vizitele erau împărțite pe trei categorii: vizitele deschise, când stăteai la masă cu prizoniera sub stricta supraveghere a pazei, vizitele închise, în care exista un geam gros între tine și prizonieră și nu puteați comunica decât prin receptor, fără posibilitatea atingerii, și vizitele conjugale, care vă dați seama la ce se refereau, și care se făceau doar pe bază de programare, de două ori pe lună.

        Era exact ora douăsprezece când în holul destinat intrării în sălile de vizită își făcu apariția un bărbat straniu de înalt, cu pielea măslinie, ochii întunecați precum tăciunele și o expresie crudă pe chipul brăzdat de mici cicatrici vișinii. Purta o jachetă din piele roasă și bocanci militari, mergea fix înainte și se băgă în față la coadă. În mod normal, oamenii s-ar fi revoltat, spunându-i să treacă la locul lui, însă nimeni nu îndrăzni să-l mustre pe bărbatul înfricoșător.

       — Vreau s-o văd pe Malikah Zahir, ordonă scurt odată ce ajunse în fața lui Cassian, care avea privirea ațintită asupra listelor de vizitatori. Automat, își ridică ochii către el. Era prima oară când femeia avea un vizitator, nimeni nu o mai căutase niciodată de când fusese adusă în Crucea Nopții, până și la numărul de contact în caz de urgențe era un mare spațiu liber. Se încruntă. Tipul din fața lui arăta întocmai ca o bestie nebună, deci părea evident un cunoscut al Malikhai.

        — Aveți programare? puse întrebarea standard, deși deja știa că nu are. Ar fi remarcat o solicitare de vizită pe numele ei, tocmai pentru că era o premieră.

        — Nu, răspunse simplu.

        — Atunci o să vă rog să vă faceți programare și să reveniți peste două săptămâni, zise, pregătit să-i dea un baston în cap în cazul în care îl ataca. Părea pe punctul de a ataca pe oricine.

       — E urgent, zise, surprinzător de calm. Nu am știut că o pot vizita doar pe bază de programare și trebuie să o văd urgent. Puteți face o excepție, vă rog? Nu stau mai mult de cinci minute. Data viitoare voi respecta regula și voi face o programare.

       Cassian se încruntă, mai surprins decât dacă l-ar fi pocnit. Politețe? Calm? Comportament civilizat? Ba chiar îl rugase? A fost atât de șocat încât lăsă lista jos. Cinci minute nu aveau să însemne nimic, până la urmă. Asta, plus o curiozitate îngrozitor de enervantă de a afla cine o caută.

       — Bine, cedă, luându-l într-o parte pentru a nu bloca înaintarea celorlalți vizitatori. Doar de data asta, însă, îl avertiză. Cine să-i spun că o caută?

        — Hamadi Hanbal, zise, însă asta nu însemna nimic pentru Cassian. Vă mulțumesc foarte mult, continuă, recunoscător.

          — Așteptați câteva minute, i-a spus înainte de a înainta pe coridorul ce ducea către celulele deținutelor.