Maestra evadării

[Diavolul la feminin]

      Cu șaizeci de zile înainte de Noaptea de Cristal

      - Știu că nu te interesează subiectul, zise Pedro, însă eu îmi fac datoria morală de a te anunța. Alvaro se simte mai bine, îl vor externa în curând. În caz că vrei să mai modifici detaliile poveștii.

       - Nu e nimic de modificat, răspunse simplu Cassian, terminându-și cafeaua care deja se răcise. Ne-am certat, s-a ajuns la bătaie, m-am apărat. A fost legitimă apărare, știi că tipu' are probleme.

        - Știu, da, se încruntă. Ceea ce nu știu, este ce căutați pe holul de la carceră, la ora aia. Cassian, îi atrase atenția, tonul lui devenind brusc mult mai serios. Spune-mi ce s-a întâmplat de fapt acolo. Ți-am dovedit deja că sunt de partea ta orice tâmpenie ai face.

          Bărbatul își feri privirea, băgându-și mâinile în buzunare. Bineînțeles că Pedro simțise imediat că îi ascunde ceva. Nu era doar un detectiv pe cinste, ci îl și cunoștea ca pe el însuși.

         - Nu e vorba despre asta, zise.

         - Despre ce e vorba? insistă Pedro.

         - Ce facem aici, Pedro? își întoarse privirea spre el. Le închidem pe femeile astea pentru că au făcut niște porcării imense, ok, facem asta. Apoi ce? Ne batem joc de ele. Le lovim, le jignim, le violăm, le ucidem. Nu suntem cu nimic mai buni decât ele, nu înțeleg de ce continuăm să credem că lucrurile se vor îndrepta aici. Nereea a fost la un pas de moarte după ce Alvaro i-a dat o supradoză. Știm cu toții cum procedează. Le promite chestii ca să le poată face orice îi trece prin mintea aia bolnavă. Nimeni nu ia măsuri. Nici măcar tu, nici măcar eu. M-am săturat de asta. Nu voi mai lăsa lucrurile așa, izbucni. Sunt dator să n-o mai fac.

         - Tu nu datorezi nimic nimănui, scoate-ți lucrul ăsta din minte, în primul rând. Ce s-a întâmplat, a fost doar un accident, toți au înțeles asta, mai puțin tu. Accidentele se întâmplă tot timpul, nu te mai învinovăți. Te distrugi de unul singur, nu-ți dai seama? 

         - Ce i-au făcut Nereei nu a fost un accident. Ce le fac zilnic femeilor ăstora nu e un accident. Se strânseseră pentru a o ucide pe Malikah, zise dintr-o suflare, alegând să îi spună adevărul. Inițial mi-am zis că o să plec acasă, că ne scapă pe toți de probleme. Am pornit spre ușă și eram gata să ies, apoi mi-am dat seama că nu se poate termina bine. Luptă contra focului cu foc, de asta locul ăsta a devenit un iad. I-am oprit înainte de intra peste ea în carceră, îi povesti, studiindu-i reacția. Nu știa la ce să se aștepte, știa că Pedro o ura pe femeia aceea din tot sufletul lui și că, probabil, vestea că ar fi fost găsită moartă în celulă nu ar fi făcut decât să îi ușureze viața. Pedro oftă, lovindu-l prietenește în umăr.

          - Ești un om de treabă, zise de-o dată. Ești un om bun, am știut asta de când te-am văzut la proces. Nu știu ce cauți aici, sincer. Ai făcut bine că ai intervenit. Oricât de rea ar fi, noi trebuie să rămânem ceea ce suntem. Ne place sau nu, suntem oamenii legii, ridică resemnat din umeri. Și n-ar trebui să ieșim din limitele ei. 

            - Nu ți-am spus totul, de fapt..., continuă, încurajat fiind de reacția lui favorabilă și nesperat de calmă. Înainte de a ajunge eu, apucaseră să descuie ușa celulei ei.

             - Poftim? se răsti, încruntându-se. Spune-mi că glumești, continuă, evident exasperat. Cassian negă.

             - Am început să ne certăm, să ne îmbrâncim, am ajuns să ne batem destul de rău. Alvaro m-a pus la podea, iar arma mi-a căzut din toc. Era pe punctul de mă împușca, însă Malikah ieșise deja și luase arma de jos, își aminti, iar Pedro se sprijini mai bine în bastonul care i se părea brusc insuficient. A tras în piciorul lui, zise, știind că abia atunci i-ar fi putut provoca bătrânului un infarct.