Maestra evadării

[Din Tadmor, cu dragoste]

Cassian își începuse ziua aceea spălându-și la chiuveta din vestiarul gardienilor tricoul pătat de sângele Malikhai, cu o seară în urmă.

Un început nu prea promițător, mai ales că sângele ei chiar nu voia să iasă deloc din țesătura materialului, iar el doar insista în gol, cu gândul în altă parte, frecând pata cu apă rece între palme. Adevărul era că nu îi păsa de tricoul ăla absolut deloc, dar continua să-l spele obsesiv pentru a-și face de lucru până la intrarea oficială în tură.

Ajunsese cu trei ore mai devreme, nu reușise să doarmă nici măcar o oră și nu avea în niciun caz stare să stea singur în casă și să se uite pe pereți. Își îmbrăcase uniforma și se enerva pe el însuși pentru că nu se mai putea gândi la nimic altceva înafara mâinilor lui pline de sângele femeii. O imagine groaznică, dar nu era nici prima și cu siguranță nici ultima astfel de situație la care lua parte. De data asta, chiar îl afectase. De data asta, chiar nu și-o putea scoate din minte, oricât ar fi încercat. Abandonă tricoul ud în chiuvetă și închise apa, scuturându-și nervos mâinile. Nu voia să se curețe și asta era.

Resemnat și agitat, își îmbrăcă geaca și decise să iasă în curtea închisorii, aprinzându-și o țigară încă de pe coridor, deși fumatul era strict interzis în incintă. Nici de asta nu îi păsa, mai ales știind ororile petrecute în spatele gratiilor. Acolo totul mergea prost, nu conta ce era interzis și ce era permis, anarhia și dezastrul triumfau de fiecare dată. Coborând treptele crăpate de ciment, îl zări pe Pedro sprijinit în bastonul său, ducând de asemenea o țigară la buze. Sigur că deja fusese informat, Pedro avea mereu ochii și urechile uitate prin închisoare. Se bucura să îl vadă.

- Neața, bătrâne, îl salută. Cam matinal azi, se opri lângă umărul său.

- Eu, matinal? Ce e cu tine, frumoasa adormită s-a plictisit și s-a trezit? râse bărbatul, ridicându-și sprâncenele caraghioase. Mai ai o veșnicie până la program, te plătește careva să vii de pe acum, fraiere? îl tachină, așa cum le era obiceiul. Cassian și-a dat ochii peste cap. Tipic Pedro.

- N-am putut să dorm, am zis să merg pe jos și să iau niște aer.

- Atletic, concluzionă încă pus pe glume. Am auzit că ați dat petrecere aseară. Petrecere în pijamale, cu ambulanțe și cuțite. Cum ați reușit? M-au chemat pentru raport, acum, la șapte dimineața.

- Tocmai ieșeam din tură când m-au chemat prin stație, i-a spus, sprijinindu-se de gardul înalt din gratii. Mă schimbasem, eram pe picior de plecare.

- Ce noroc pe capul tău, săracu', trase un fum din țigara maronie. Încă un pic și scăpai de nebunele astea. Știi de la ce s-au luat de data asta?

- Nu, recunoscu simplu.

- Nemernica aia a murit? Nu cred că a murit, s-ar fi auzit, își răspunse de unul singur. La dracu', a căzut iar în picioare, păru frustrat. Oricum e un nenorocit de miracol că mai e în viață.

- Nu a fost rănită atât de grav încât să moară, a răspuns fără alte comentarii, păstrându-și un ton neutru. A pierdut mult sânge, dar cuțitul nu a atins vreun organ.

- Tu de unde știi toate detaliile astea? îl privi ciudat, încruntându-se.

- Mi-au spus medicii de pe ambulanță, ridică din umeri.

- Nu-mi spune că tu i-ai chemat, păru exasperat. Cassian, ce dracu', puteai să fii dat afară. Conducerea e o curvă nebună, știi asta.

- N-aș mai fi chemat pe nimeni dacă ar exista vreun medic aici, dar, cum nici nu se pune problema...

- Pentru că nimeni nu le vrea pe femeile astea în viață, a zis o idee mai încet. Știi că nu sunt nici eu de acord cu asta, dar nu pot face nimic. Suntem câțiva în fața unui sistem întreg, o caracatiță enormă.