Maestra evadării

[Luna]

Cu șaizeci și una de zile înainte de Noaptea de Cristal

Deși frigul era unul năprasnic, soarele lumina puternic aproape toate colțurile curții. Razele lui erau lungi și late, orbitoare și reci, suficiente cât să îți rănească ochii, insuficiente cât să îți încălzească pielea. Malikah ieși la lumină pentru prima oară după un șir interminabil de ore petrecute în cubul de metal, simțindu-se asemenea unui astronaut abia aterizat de pe Lună. Își ridică mâna deasupra ochilor, stopând lumina și înaintând lent spre mijlocul curții. Amorțise în toate sensurile. Privirile deținutelor s-au îndreptat automat asupra ei, iar femeia le zâmbi larg, continuând să meargă dintr-un capăt în altul, dintr-un capăt în altul, apoi din nou, reamintindu-și cum își poate folosi picioarele.

Știa că timpul în care le erau permis să stea afară era cel puțin limitat. Profită din plin de fiecare moment. În fine, atât de mult cât poți profita de momentele petrecute în închisoare. După câteva ture, se așeză în șezut pe una dintre băncile cu vopseaua sărită. O secundă mai târziu, se întinse pe spate de parcă s-ar fi așezat pe un șezlong. Își trecu un braț sub cap, ațintindu-și privirea asupra cerului. Era mai senin decât și-l amintea. Mai senin, mai clar, mai albastru, mai grandios. Limitele pe care nimeni nu îndrăznea să le atingă. Iluzia libertății. Auzea fragmente din discuțiile deținutelor, însă le ignoră. Micile lor povești i se păreau aproape de fiecare dată neinteresante. Nu era ea cea care să pornească o conversație.

- Hei, arăboaico, auzi la un moment dat în dreapta ei, însă nu se întoarse. Pe cer se ivise un punct mic și alb, un avion ce lăsa acea urmă perfectă în spatele său, de parcă universul și-ar desface fermoarul în fața oamenilor. I se părea fascinant să îl urmărească. Oare unde zbura? Cine erau oamenii din avion? Era primul lor zbor? Ultimul?

- Arăboaico! repetă tipa, oprindu-se aproape de ea. Nu mă auzi sau mă ignori?

Malikah oftă încet, luându-și cu părere de rău privirea de la avion și întorcându-și capul spre fata care insista să vorbească neapărat cu ea. Ochii ei erau precum două mărgele mari, întunecate, iar părul ei cafeniu era împletit într-o mulțime de codițe inegale. Malikah se ridică în șezut.

        - Te ignoram, îi răspunse cu sinceritate, iar tipa se așeză pur și simplu lângă ea pe bancă. Nu o deranjase răspunsul ei. Zâmbi.

        - Mă gândeam eu. Am auzit că l-ai lăsat olog pe Dracula, și asta în primele tale ore aici. Ești tare, știai asta? Aripa întâi deja și-a format un grup de fane pentru arăboaicele înarmate. Cum dracu' ai făcut rost de o nenorocită de armă? Unde o țineai? Ești vrăjitoare? râse, fascinată și mândră. Malikah doar ridică din umeri.

          - Zeii trec din când în când de partea celor răi, îi răspunse. Mi-a picat arma în mână, mimă apoi pistolul cu degetele în aer. Armele trag la mine dintotdeauna.

          - Serios? Și de ce nu i-ai tras un glonț în cap? E un nemernic. Le face viața amară fetelor de mult timp, le lovește, le înjură, le abuzează cu toate ocaziile, intră peste noi la dușuri, e un pervers, îi povesti, scoțându-și din pantalonii largi de training un pachet mototolit de țigări. Mai avea doar una. Întinse pachetul spre Malikah, servind-o cu ultima sa țigară. O binecuvântare.

          - Mai ai? o întrebă.

          - Nu, dar o putem împărți. Aici faci greu rost de chestii. Trebuie ori să te faci preș, ori să fii un geniu. Ceva îmi spune că tu faci parte din cea de-a doua categorie, îi făcu amuzată cu ochiul, iar femeia extrase cu eleganță țigara din pachetul distrus. Și-o poziționă între buze, iar străina își scoase mica brichetă roșie și i-o aprinse. După un prim fum, Malikah îi oferi țigara. Suflă fumul spre cer, realizând că avionul deja dispăruse, lăsând în urma lui doar mica dungă albă. Ce repede dispăruse!

           - Cum te cheamă? se interesă, bucurându-se și ea de un fum, sprijinindu-și tâmpla de gardul de gratii.

          - Malikah.

          - Cum dracu' se scrie asta?

          - Cu k și h. M-a-l-i-k-a-h, desenă literele în aer.

           - Mie mi se spune Luna, se prezentă, pasându-i țigara.

            - Luna, repetă. Ce poetic, Luna. Ți se spune, deci nu te cheamă așa. Eu ți-am spus numele meu, nu o poreclă, mai trase un fum.

           - Joci numai corect, deci? Ochi pentu ochi și dinte pentru dinte? Mă uit la tine și nu pot să nu mă gândesc la faptul că tu pe principiul ăsta îți duci toată viața. Am dreptate?

           - De unde știi tu pe ce principii îmi ghidez eu viața? Nu mă cunoști. Abia m-ai întâlnit, mimă un oarecare zâmbet.

           - Citesc oamenii. Cărți nu, cărțile mă plictisesc de moarte. Citesc oameni, oamenii trag la mine, să zicem, așa cum armele trag la tine. Sau eu trag la ei, uneori. Văd în ochii tăi verzi ca jadul. O scânteie îți e de ajuns pentru a declanșa infernul, zise, întinzând brațul după țigara deja înjumătățită.

             - Și vrei să îmi fii prin preajmă atunci când voi declanșa Infernul? îi oferi țigara, iar zâmbetul i se lărgi o idee mai mult. Luna privi soarele în față, închizând ochii și bucurându-se de lumină. Trase un fum prelung, dându-i Malikhai restul rămas. Își trecu mâinile prin codițe, atingând-o apoi ușor pe umăr, în semn de sprijin.

            - Fii serioasă, fată. N-aș rata asta pentru nimic în lume. Scorpionii se sinucid în foc și sunt fantastici făcând asta. Mie îmi plac scorpionii, râse, ridicându-se. Își șterse materialul pantalonilor de praf, apoi își frecă palmele una de cealaltă, de parcă ar pune la cale un plan măreț. Malikah își ridică privirea, analizând-o în amănunt. O femeie puțin mai tânără decât ea, cu un curaj și o nebunie evidente strălucindu-i în ochii conturați cu creion dermatograf arămiu. Semăna cu o războinică din cărțile vechi. Și-a dat seama că era mult mai puternică decât părea de fapt, și ea se pricepea de minune să citească oamenii.

          - Mulțumesc pentru țigară, îi zise, privind-o de jos.

          - Stai liniștită. Apropo, privi apoi în jurul ei, cu mare precauție. Ducându-și mâna la buze, de parcă ar fi urmat să îi împărtășească un mare secret, îi făcu semn să se apropie. Malikah se înclină ușor în față, mărindu-și ochii.

          - Numele meu adevărat e Deema, îi șopti. Deema Vargas. Dar dacă spui cuiva asta sau dacă mă strigi vreodată așa, jur că-ți fac felul, o indică amenințătoare cu degetul. Zâmbetul Malikhai se lărgi până izbucni într-un hohot de râs. Nu mai râsese pe bune de atât de mult timp, încât nici măcar nu-și mai aducea aminte cum se simțea. Ridică din umeri.

           - De ce e secret? o întrebă. Deema sună prețios. Regal.

           - Tocmai! se răsti. Parcă aș fi vreo cucoană cu fundu' cât banița și bucle blonde, la vreun spectacol de operă. Sună a nume de curvă bătrână și grasă și plină de prejudecăți. Nu-mi place, urăsc! se strâmbă, dezgustată. Luna mă cheamă. Luna mi se potrivește. 

           - Am înțeles, zise, urcându-și picioarele pe bancă și sprijinindu-și bărbia de genunchi. Am înțeles, Luna.

          - Malikah, îi făcu cu ochiul.

          - Știi ce înseamnă numele? Regină a nopții.

          - Să mori tu! râse.

          - Iar tu, Luna. O altă regină a nopții, continuă să-i zâmbească. O să facem o echipă de milioane noi două.

         Exact în acel moment, Malikah realiză că ceea ce tocmai îi spusese era mai mult decât adevărat. La urma urmei, atunci când ai totul, îți e ușor să împarți. Atunci când nu ai nimic, și totuși împarți cu cel de lângă tine, abia atunci intervine stropul de magie. Nu fusese vorba despre faptul că împărțise o țigară cu ea, nici pe departe. Doar că înțelesese imediat că Luna ori se făcuse preș pentru acea țigară și că probabil va face același lucru și pentru următoarea, ori era la rândul ei un geniu. Oricare ar fi fost varianta adevărată, Malikhai îi lăsase o impresie grozavă. Femeia îi pusese zâmbetul pe buze în mod real. Aprobă din cap, încă privind-o.

          - O să facem o echipă de milioane, repetă.