Maestra evadării

[Bun venit în Iad]

     Ploua torențial în zilele alea, aproape că nu se oprea deloc. Multe drumuri fuseseră inundate, se întâmplaseră multe accidente rutiere, iar frigul devenea din ce în ce mai năprasnic și aspru. Fereastra salonului aproape stătea să se spargă, însă pe femeia din scaunul cu rotile nu părea să o deranjeze. Stătea aproape de sticlă, atât de aproape încât părea că speră să se spargă.

       Cassian stătea în prag. Își vizitase mama în fiecare zi de la criza pe care o făcuse, însă nu primea niciodată niciun cuvânt din partea ei. Nu îi mai vorbise de atât de mult timp, încât avea câteodată impresia că nici măcar nu își mai aduce aminte cum sună vocea mamei lui. Și-o amintea fiind blândă și caldă, liniștitoare și melodioasă, însă trecuse prea mult timp de când nu se mai bucurase de ea cu adevărat. Era dureros. Se învinovățea.

        El, în schimb, vorbea cu ea tot timpul. Îi povestea de toate, desigur, evitând părțile îngrozitoare ale ororilor petrecute la ordinea zilei în închisoare. Îi povestea lucrurile frumoase, lucrurile mărunte și amuzante, despre mamele care erau eliberate și își îmbrățișau copiii, despre părinții care o vizitează mereu cu lalele galbene pe fiica lor din celula optzeci și doi, despre cum Pedro spune mereu că se lasă de fumat dar îi cere tot timpul câte o țigară, promițând că e ultima, despre sectorul de femei însărcinate care râd mereu și strigă mereu după el să le aducă dulciuri, despre acele momente mai puțin urâte și triste. Îi povestise despre pisicile care se strecoară mereu pe coridor, despre petiția femeilor de a primi ciocolată, despre faptul că și uitase că are un telefon fix.

         - Dispăruse, nu ne ieșea la numărătoare, îi povestea în dimineața aceea. Am căutat-o peste tot, și până la urmă am găsit-o la spălătorie. Fuma, e atât de nebună încât a stricat alarmele de fum doar ca să poată fuma când e frig afară, râse.

       Era prima oară când îi pomenea ceva despre Malikah, însă adevărul era că alături de ea avea, totuși, câteva momente mai puțin urâte. Puține și ciudate, însă erau acolo. Pentru că era mereu calmă și pusă pe glume. Privi ceasul din perete, era deja târziu și oricum întârziase enorm la intrarea în tură. Era nouă și jumătate. Se apropie de femeia cu părul albit și privirea goală, sărutând-o pe frunte. Niciodată nu era sigur că îl aude sau că îl ascultă, părea tot timpul foarte absentă, foarte departe. Totuși, nu renunța.

       - Trebuie să plec, o anunță cu părere de rău. Te rog să ai grijă de tine, vin mâine din nou să te văd, i-a spus, recuperându-și jacheta din cuier și îndreptându-se spre ușă, fără să mai aștepte vreun răspuns. Deja se obișnuise să nu îi răspundă niciodată, aproape că își pierduse speranța definitiv. Atunci, însă, s-a întâmplat. Îi răspunsese. A împietrit.

          - Atunci, cred că e acolo și acum, i-a spus pierdută, iar el se întoarse imediat către ea, așezându-se pe vine încât să o poată privi în ochi. Nu exprima nimic.

         - Cine? zâmbi, entuziasmat și șocat că o aude în sfârșit, după atât de mult timp. Unde să fie?

         - La spălătorie, i-a răspuns pe același ton șoptit. E frig afară, deci femeia fumează la spălătorie, a reținut.

         Nu-l privea, privea pe fereastră, spre curtea mare a azilului. Ploaia se transforma încetul cu încetul în ninsoare, fulguind într-un pui de viscol. Cassian așteptă să mai spună ceva, dar bătrâna tăcu din nou, de parcă i s-ar fi terminat bateriile.

          - Îți e frig aici? încercă să continuie discuția, însă nu mai primi un răspuns.

           - Mamă? insistă. Vorbește cu mine, o rugă. Uneori aveam impresia că nici măcar nu mă auzi. Spune ceva, te rog, își așeză mâna peste a ei. Mâinile femeii erau cumplit de reci. Nicio reacție. Se încuiase din nou. Cassian oftă, ridicându-se. Totuși, acela fusese un progres enorm. Trebuia să se bucure de acea mică și nesperată victorie.