Maestra evadării

[Cei buni dintre cei răi]

Cu șaizeci de zile înainte de Noaptea de Cristal

Aflându-se față în față, de parcă timpul s-ar fi prăbușit la picioarele lor o clipă, Cassian și Malikah realizau în exact același timp, exact același lucru. Fiecare avea să fie un inamic pe cinste pentru celălalt. După câteva secunde, Cassian îi făcu semn să intre în sala de mese, însă femeia nu se clinti. Îl privea fix, cu mare atenție.

- Cum te simți? îl întrebă ea.

- Poftim? se dezmetici.

- Cum te simți? repetă. Ultima oară când te-am văzut erai plin de nervi și de sânge. Nu erai în cea mai bună zi a vieții tale. E normal să te întreb cum te simți, ridică din umeri.

- Stai fără grijă, mă simt excelent, o repezi. Intră, repetă gestul ce o invita să o ia mai repede înainte. Din nou, ea rămase pe loc.

- Nu știu ce să cred despre tine, Cassian. Cassian, nu? L-am auzit când te striga pe nume în seara aia. Faci un întreg circ pentru a mă salva, iei vina asupra ta, pari un aliat extraordinar, dar nu vrei să stăm de vorbă ca oamenii măcar un minut.

- Pentru că nu am nimic de vorbit cu tine, i-o tăie. Nimic din ce am făcut nu am făcut pentru tine, ca să lămurim acest lucru din prima. Și nu sunt aliatul tău. Ți-am zis să intri, ridică tonul.

- Asta e adevărat, răspunse cu un calm ieșit din comun. Cum ai putea să fii aliatul meu? Ție încă ți-e teamă. Tu încă ai ce pierde. Sigur, nu mare lucru, privi în jurul lor, însă totuși există ceva. Cum ai putea să fii aliatul meu, când tu încă eziți?

Vocea ei suna precum a acelor povestitoare care înregistrează basme pentru copii. Căldura glasului ei era cumplit de paradoxală în comparație cu răceala cuvintelor pe care le spunea, abordând cel mai blând ton pentru a exprima cele mai dure vorbe. Cassian simți cum îi crește tensiunea. Femeia asta îl călca rău de tot pe coadă. Încă un pic și o lua razna.

- Nu știi despre ce vorbești, îi răspunse, făcând un pas spre ea. Nu-ți mai da cu presupusul despre ceea ce nu cunoști. N-am spus nimic pentru că asta ar fi însemnat să-mi torn colegii, iar turnătoria nu-i bine văzută nici de partea cealaltă a gratiilor. Nu-ți forța norocul, o amenință.

- Aș putea s-o fac, îl sfidă. Ești cel bun dintre cei răi, nu? Fetele au numai cuvinte de laudă despre tine. Ești cel care încearcă să ne salveze. Chiar și pe mine, deși deja ți-au implementat în cap că trebuie să mă urăști. Problema e că tu nu înțelegi de ce e nevoie să mă urăști, am dreptate? Am dreptate.

- Pentru că ucizi oameni de parcă ar fi pui de găină, poate, mai făcu un pas spre ea, devenind tot mai furios și mai tensionat.

- Nu fii absurd, îi susținu privirea. Puii de găină sunt puri și nevinovați, ar fi o cruzime fără margini să-i ucizi. Oamenii, în schimb..., ridică din umeri, știi și tu cum stă treaba cu oamenii. Unii merită asta.

- Mișcă-te în sală acum sau îți jur că nu mai mănânci nimic o săptămână, o apucă brusc de braț, trăgând-o spre intrare și împingând-o cât se intre în fața lui.

- O săptămână întreagă fără mâncare stricată? zise peste umăr. Nu știam că ești un dur, râse apoi, apucând o tavă de plastic și făcându-i cu ochiul. Cassian tăcu, pentru că știa că dacă deschide gura, e posibil să spună numai tâmpenii. O ignoră, iar Malikah se îndreptă spre coadă, deținutele din fața ei făcându-i loc fără să stea pe gânduri. Cassian doar se întrebă cum reușise să își câștige titlul de deținută respectată și slăvită atât de repede, mai ales printre acele femei care ar fi tăiat oricând în carne vie. Rămase în zona de supraveghere, încercând să se calmeze.

Totuși, privirea i-a rămas ațintită asupra Malikhai, care se strâmbă la o bucată de carne vineție și apucă în schimb un măr verde dintr-un coș. Luă un cuțit de plastic și se așeză la o masă la întâmplare, începând să decojească lent mărul. Urmări cuțitul în mâna ei, fiecare mișcare precisă care despărțea coaja de miez. Femeia aia n-ar fi trebuit să aibă acces nici măcar la cuțitele de plastic, se gândi el.

Câteva clipe mai târziu, în sala de mese intră și Nereea. Nu părea să aibă cel mai bun echilibru și nici cea mai plăcută stare de spirit, însă putea merge singură și mai important decât orice altceva, era în viață. Cassian simți o ușurare imensă în momentul în care o văzu intrând. În liniște absolută, femeia apucă la rândul ei o tavă și se așeză ultima la coada destul de mare. Mâinile îi tremurau cumplit pe marginile tăvii. Sevrajul ei se mai domolise, însă încă nu trecuse complet. Pielea ei era foarte palidă iar trupul său era mai firav ca niciodată. Fragilitatea omului dependent. Era suficientă o adiere pentru a o frânge definitiv, iar lucrul acesta era deja bine știut de toată lumea. În cele din urmă, veni și rândul Nereei la coada pentru masa de prânz.

Își luă porția fără a schița niciun gest, apoi privi pierdută în sala de mese. Nu știa unde și lângă cine ar trebui sau nu să se așeze, așa că pur și simplu rămase pe loc, stopând înaintarea cozii.

- Schelet, te miști? țipă imediat la ea una dintre femeile din spate. Nereea nu reacționă, de parcă nici nu ar fi auzit-o. Părea panicată.

- Mișcă-te, arătare! o împinse femeia nervoasă, iar Nereea, având deja un echilibru precar, se prăbuși pe podea, împrăștiind toată mâncarea pe jos, murdărindu-și hainele și mâinile. Deținutele au izbucnit în râs, începând s-o jignească și să strige. Fata se făcu mică pe podea, speriată și rușinată. În momentul în care Cassian era pe punctul de a interveni, o altă voce se auzi înaintea lui.

- Hei, strigă Malikah, stând încă la locul ei și decojind amănunțit mărul. În sala de mese, brusc, se făcu liniște, o liniște deplină. Nimeni nu mai râdea, nimeni nu mai striga, nu se mai auzeau nici măcar oalele fierbând în bucătărie. Haosul se transformase rapid într-un spațiu mut și amorțit. Malikah își ridică privirea către femeia care o împinsese pe Nereea mai devreme.

- Pune-i colegei noastre o altă porție de mâncare, i-a zis pe un ton scăzut și rece, iar femeia împietri preț de o clipă, înainte de a se dezmetici și a se apuca să umple o altă tavă, fără niciun alt comentariu. Nereea se ridică încet, plină de sos pe haine, privind confuză către bruneta de la masă. Nu-și amintea ca cineva să-i mai fi luat vreodată apărarea. Era prima oară când se întâmpla asta.

- E foarte urât, continuă Malikah. E foarte urât să te porți așa cu o colegă. Dacă noi nu se susținem între noi, atunci cine o va face? ridică încet din umeri, atentă în continuare la mărul acela din care nu luase încă nicio gură. În plus, zise, e groaznic să te legi de aspectul fizic al cuiva. Schelet, balenă, scândură, cioară, albitură, pitico, enumeră, gesticulând cu acel cuțit prin aer. Cassian o urmărea cu atenție, în timp ce Nereea se agăța de gândul că cineva chiar avea s-o apere.

- Nu-i frumos. Mai ales când tu însăți arăți ca dracu' în vacanță, zise, declanșând câteva hohote timide de râs în jur. Cele slabe se pot îngrășa, cele grase pot slăbi... adevărata problemă intervine atunci când ești o jigodie. Să medităm asupra acestui aspect, fetelor. Poftă bună tuturor, încheie, ducând cuțitul la buze și mâncând o primă felie subțire de măr direct de pe lamă.