Maestra evadării

[Trandafirul negru]

Își amintea seara aceea perfect, de parcă abia s-ar fi întâmplat, chiar dacă trecuseră deja ani de zile. Ani de zile în care se transformase într-o cu totul altă persoană, un om mult mai prudent, mai rece, mai crud, mai violent, mai răzbunător, mai curajos. Malikah de la paisprezece ani nu avea absolut nimic în comun cu Malikah de la treizeci și doi, erau două ființe opuse, contrare, inamice. Femeia trase un fum din țigara amăruie, privind fix în tavanul mâncat de mucegai al celulei 666. O altă zi, un alt compromis. O altă zi, o altă încercare. O altă zi, o altă întrecere. De data aceea, însă, avea să fie un compromis cu răsunet și de mare importanță. Un sacrificiu asumat, așa cum erau de regulă deciziile Malikhai de acum. Învățase să fie foarte asumată.

Se întunecase deja la marginea deșertului când Malikah cea mică luase de capul său decizia de a nu rămâne acasă în noaptea aceea, pentru a evita un nou scandal monstru din partea mamei sale, care nu rata oricum nicio ocazie de a-i face viața un calvar și de a o face să se simtă ca un animal pedepsit. Ar fi urmat să strige, s-o mustre, s-o umilească. Bunica ei i-ar fi sărit în apărare, apoi maică-sa s-ar fi năpustit și asupra ei, iscând o altă seară de coșmar, iar copila era sătulă de coșmaruri reale - doar că încă nu trăise nimic din ceea ce avea să i se întâmple mai rău. Încă nu știa ca în familie găsea cel mai mic pericol, și că dincolo de rădăcinile putrede ale maică-sii, se găseau lucruri încă și mai îngrozitoare.

Pornise spre casa lui Hamadi în jurul orei nouă seara, după ce se strecurase în camera ei pentru un schimb de haine de noapte. Nu era prima oară când avea să doarmă în case străine, și în niciun caz nu era prima oară când avea să doarmă în casa lui Hamadi, alături de el. Nu îi oferise niciodată niciun motiv de neîncredere, așadar, reprezenta întotdeauna adăpostul ideal pe timp de vremuri rele. Venise la el entuziasmată și încrezătoare, liniștită și bucuroasă, la fel cum era de fiecare dată când îl întâlnea; era sigură că acel bărbat avea să îi deschidă o cale sigură către o lume mai frumoasă și o viață mai bună. Așa îi promisese, iar el nu o dezamăgise niciodată. Niciodată, până în seara aceea.

Trecuse de miezul nopții când Malikah s-a schimbat cu greutate în pijamale, văicărindu-se pentru sine de mâna ruptă, care îi săgeta dureri din ce în ce mai ascuțite în oase. Fusese o seară bună, liniștită, în care nimeni nu o certase, acuzase, jignise sau bruscase. Se uitaseră la televizor la o emisiune de divertisment, luaseră cina, iar se băgase la culcare gândindu-se că luase cea mai bună decizie să rămână acolo peste noapte și că și-ar dori ca toate serile ei să fie la fel.

Și-a dat seama că a făcut o greșeală abia mai târziu în ceasul nopții, când se trezi din somn din cauza unor râsete foarte puternice care se auzeau din sufragerie. Multe glasuri străine se amestecau între ele, vocile unor bărbați care păreau beți criță umpluseră casa de la marginea deșertului. Malikah cea mică sări în șezut, strângând marginea păturii în pumn, simțind cum inima i-o ia la goană. Cine erau oamenii ăia? Hamadi nu îi spusese nimic despre ei, nu îi spusese că va mai veni cineva. Ar fi trebuit să fie doar ei doi.

Nu le înțelegea cuvintele, însă le auzea vocile groase și pașii grei, auzea obiectele de care se împiedicau căzând pe podeaua din lemn, tresărind cu putere la fiecare zgomot ce se auzea din ce în ce mai aproape de ușa camerei în care era ea. Când auzi niște sticle făcându-se cioburi, sări din pat, lipindu-și spatele de zid. Ar fi vrut să iasă pe fereastră, însă îi era imposibil să o facă având o singură mână funcțională. Pe Hamadi nu îl auzea, deși se lupta să îi recunoască vocea. Până la urmă, l-a auzit spunându-i numele, apoi îl văzu în pragul ușii ei, având obrajii roșii de alcool și ochii tulburi. Nu îl mai văzuse niciodată așa; mirosul dezgustător de alcool se simțea de la distanță. Malikah încremeni.