Maestra evadării

[Cei pe care îi iubim]

Ușa a căzut cu zgomot pe podeaua din salon, dezvăluindu-i pe Cassian și pe Palacios aflându-se la doi poli opuși - Cassian, pe culmile furiei, având expresia unui animal întărâtat, și Palacios, sperios și mic în spatele lui, un animăluț pufos scos fără voie din ascunzătoarea lui sigură.

Luna țipă din nou când ușa s-a prăbușit, iar Malikah doar ocoli patul femeii, având în primă instanță tendința de a se depărta. Se aștepta să fie săltată de jandarmi cu scuturi și arme, însă erau doar ei doi.

- Alo, alo, băieții mei! strigă Luna. Îmi speriați dracu' iepurașu'! Vedeți că stresul dăunează la sarcină și dacă iese strâmb voi îi plătiți handicapul! Tații voștri clar nu vi l-au plătit, dacă v-ați făcut gabori...

- Mișcă-te aici în secunda asta, nebuna dracului, zise Cassian printre dinți, ocolind cu repeziciune patul Lunei pentru a ajunge la Malikah, care rămase nemișcată când bărbatul își încolăci degetele în jurul brațului ei. Palacios rămase în prag, asigurându-se că jandarmii nu au ajuns încă la etajul lor. Ar fi făcut prăpăd.

- Dă-mi aia, îi zise Cassian Lunei, indicând stația lăsată pe pat. Femeia i-o întinse fără alte comentarii, ridicând după aceea mâinile în aer în semn de predare.

- Am găsit-o, e în regulă, alarmă falsă, a anunțat către toate unitățile, lăsând stația jos. Malikah îl urmărea tăcută cu privirea.

- Alarmă falsă pe dracu', continuă el imediat după aceea. Jur că te spânzur cu perfuzia aia tâmpită, femeie nebună ce ești, mișcă înapoi, o trase cu violență spre ieșire, Palacios doar dându-se imediat din calea lor, rămânând lângă Luna.

- Să n-o bați, bă, c-o doare! Nu vezi că-i într-o singură aripă?! a strigat Luna în urma celor doi, apoi își lăsă capul pe spate, râzând. N-o bate Cassi, îl știu. O iubește, nebunul. Tu mă iubești pe mine, Palacios? râse către el, făcându-i jucăușă cu ochiul.

- Vargas, nu ne face și tu probleme, te rog! Avem deja destule..., zise exasperat, privind ușa căzută, dându-și seama că nu mai poate, ei bine, păzi în fața ușii salonului.

Cassian o trase pe Malikah după el cu furie și repeziciune, parcurgând holurile spitalului abținându-și cu greu orice cuvânt sau răbufnire. Femeia doar îl urmă, privind din mers pe ferestre către dubele de jandarmerie cu sirenele pornite. Una câte una, sirenele se stingeau, alarmele se domoleau, însă doar în aparență. Mereu aparențele erau înșelătoare. Când au ajuns înapoi în salon, bărbatul o împinse pe marginea saltelei, scoțându-și cătușele de la betelie și încătușându-i singura încheietură disponibilă de tăblia metalică a patului.

- Ești pur și simplu îngrozitoare, mormăi în timp ce îi închise cătușele. De acum înainte o să te las să mori de sete și de foame, asta ca să știi.

Malikah tăcu preț de câteva momente. Nu încerca să se elibereze și nu se opusese în niciun fel.

- Bine, fă-o, a spus simplu, ridicându-și privirea către el.

- Nu puteai să spui pur și simplu că vrei să vorbești cu Luna? Nu cunoști noțiunea de comunicare? Tu te faci înțeleasă doar sărind la gâtul oamenilor? Tu nu te faci înțeleasă decât atacând și fugind?

- Și m-ai fi dus tu de mânuță dacă spuneam asta? Direct din carceră, nu? Așa se procedează.

- Ar trebui să îmi mulțumești că nu te-am trimis la jandarmi, să te facă strecurătoare în curtea spitalului. Nu să mai ai și tupeu, se enervă.

- Nu, Cassian, zâmbi ea cu ironie. Nu ar trebui să vă mulțumesc pentru că nu m-ați omorât. Nu mi-ai făcut o favoare, dacă asta crezi. Eventual și Luna ar trebui să mulțumească pentru că nu a fost omorâtă, nu? Ba mai mult, e fericită că va avea un copil. Cu un dement care i-a spart capul când făcea duș. Să vă mulțumim că nu ne omorâți, nu?