Maestra evadării

[Fără război nu poate fi pace]

     Cassian detestase dintotdeauna violența. Deși nimeni nu știa acest lucru despre el, trecutul lui fusese marcat de un lung șir de violențe și nedreptăți, scandaluri și lupte inegale în putere. Fusese martorul și victima violențelor încă de când se știa, de când era un copil care se speria și se ascundea în dulap atunci când tatăl său începea s-o bată cu sălbăticie pe maică-sa. Până la nouă ani, fugea și se ascundea tot timpul. După aceea, când a mai crescut, sărea în ajutorul mamei sale, poziționându-se ca un scut între ea și loviturile primite.

       Când avea unsprezece ani, tatăl lui a fost în sfârșit luat în vizor de poliția locală, în urma unui scandal sondat cu geamuri sparte și uși rupte din balamale în urma căruia vecinii au sunat la autorități. O binecuvântare i se păruse momentul când bărbatul fusese încătușat și urcat în mașina cu sirenele pornite, crezând că viața lor avea să fie una liniștită, în sfârșit. Au urmat doar douăsprezece ore de pace, apoi tatăl lui a fost eliberat pur și simplu, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Noaptea aceea a fost cea în care Cassian a fost convins pentru prima oară că mama lui avea să fie ucisă. El a intervenit, desigur, dar taică-su l-a împins atât de tare încât își spărsese arcada de marginea mesei din bucătărie. Vecinii nu au mai chemat poliția din nou. Toată lumea înțelesese că poliției nu-i pasă.

       Când avea paisprezece ani, tatăl lui a murit de ciroză, o boală violentă provocată de excesul de alcool. Nu l-a plâns niciodată. Dumnezeu făcuse curat treaba pe care poliția nu o făcuse. Nu a fost la înmormântarea lui și nu l-a mai pomenit niciodată, de parcă nici nu ar fi existat în viața lui. La șaisprezece ani, își găsea un job oarecare în centrul orașului, simțind nevoia de o mai mare independență socială și financiară. Mama lui îl susținuse și îl iubise tot timpul. Era îngerul lui păzitor, și de asemenea, și singura lui rudă bună. Era toată familia lui. Era motivul pentru care alesese să fie gardian într-o închisoare de femei; pentru că știa cât de mult rău le puteau face bărbații femeilor. De asemenea, alesese această meserie și pentru a putea acționa corect în situațiile nedrepte. Nu-și dorise niciodată să fie polițist, ura polițiștii. Prefera un cadru mult mai retras, mult mai mărginaș. Ura și să fie în centrul atenției.

       Se mai gândise la tatăl lui doar o singură dată de când murise – atunci când omorâse o deținută printr-un accident stupid. A încercat să o prindă la timp, să îi stopeze căderea, dar trupul său a alunecat mult prea repede peste balustradă. Femeia murise pe loc, iar Cassian se gândi că sângele apă nu se face. Se gândi că devine o bestie, exact ca tatăl său. Tot la el se gândea și în seara celei de-a doua percheziții. Jandarmii deja erau pe poziții, deținutele deja își pregăteau apărarea. Urma să înceapă după masa de seară. Camerele de supraveghere funcționau acum din nou, ochii atenți ai directorului Sandoval fiind omniprezenți. Cassian știa că e privit constant în acele momente. Evident că știa. Simțea privirea lui Sandoval ca un cuțit bine înfipt în spate.

      Intră în Cantină cu pași temperați, căutând-o cu privirea pe Malikah. O găsi imediat, stând la cea mai retrasă masă, la masa ei obișnuită din colț. De data aceasta, femeia nu mai era singură. Susanna și Ivanova stăteau la aceeași masă cu ea, ceea ce din start i se păru ciudat. Începuse să o cunoască destul de bine, conviețuind cu ea în fiecare zi, tură după tură după tură. Știa că prefera singurătatea, că e foarte selectivă în privința oamenilor din jurul ei și că nu e deloc deschisă la a lega noi prietenii. Știa că nu are deloc încredere în oameni, la fel cum nimeni nu avea deloc încredere în ea. Era egal și reciproc. Pornind în direcția mesei la care se afla, trecu fugitiv în revistă lucrurile pe care le remarcase la ea de-a lungul timpului.

       Observase că evită aglomerațiile și că se ferește întotdeauna de apropieri. Observase că urăște să fie atinsă, chiar dacă era o simplă bătaie pe umăr sau atingere pe braț în semn de atenționare. O surprinsese de multe ori retrăgându-se, tensionându-se și tresărind la mici atingeri cotidiene, lucru pe care Cassian îl interpretase ca pe o urmare a unor posibile abuzuri din trecut. Faptul că fusese cândva victima a ceva îngrozitor i se citea de multe ori în mimică și în privire, chiar dacă aborda întotdeauna aceeași atitudine dominantă și nonșalantă, chiar dacă nu vorbea niciodată despre asta, chiar dacă își construise viața și personalitatea astfel încât nimeni să nu o poată considera niciodată o victimă a nimic. Ceea ce probabil își propusese, reușise din plin – nimeni nu o vedea pe Malikah Zahir ca fiind victima neajutorată. Toată lumea o vedea drept o agresoare puternică și periculoasă, ceea ce, de fapt, și era. Era periculoasă, pentru că nu se dădea deoparte de la absolut nimic. Dacă trebuia să-ți taie gâtul ca să-și facă loc, ți-l va tăia și mâna nu-i va tremura deloc pe cuțit. Dacă trebuia să te calce pe cap pentru a trece mai departe, te va călca apăsat cu ambele tălpi ca să fie sigură că nu te mai ridici. De asemenea, dacă trebuia să ucidă pentru a supraviețui, avea s-o facă având zâmbetul pe buze.