Maestra evadării

[Ea nu are milă]

      Malikah avea doar paisprezece ani când a fost violată la marginea deșertului de cinci bărbați cu vârste cuprinse între treizeci și patruzeci și trei de ani, dar lucrul acesta nu a contat prea mult în ochii societății arabe extremiste din care făcea parte și cu care ea nu se identificase niciodată absolut deloc. Fusese un viol deosebit de agresiv și violent, sondat cu o spitalizare de patruzeci și patru de zile și niciun dosar legal. O moarte fără sânge nu contează. Fata aproape murise în urma rănilor și a leziunilor interne și externe.

         În realitate, familia din care ea făcea parte nu avea nicio treabă cu regulile arabe tipice sau cu oricare alt tip de reguli din oricare altă cultură, erau pur și simplu o adunătură de persoane foarte violente, periculoase și influente de care Malikah încercase constant să fugă și să se ferească pe tot parcursul copilăriei sale zbuciumate. Dar lucrul acesta era aproape imposibil pentru o copilă naivă și singuratică așa cum era ea, pentru o fată uscățivă și credulă, care încă mai credea în finalurile fericite ale poveștilor cu prinți și prințese.

         Când era mică, era foarte tăcută și secretoasă față de toată lumea, nu avea încredere în prea mulți oameni și nu simțea niciodată nevoia să se confeseze în fața nimănui. Lucrul acesta a funcționat o bună perioadă de timp, dar nu a durat la nesfârșit. Era o fire retrasă și matură, cu o inteligență nativă mult peste medie și o mulțime de planuri pentru viitor. Viitorul ei avea să fie grozav. Voia doar să plece de acolo, din lumea aceea dispărută și uitată, asta era ținta ei principală.

        Oamenii care o crescuseră o speriau, era tot timpul foarte brutali și foarte agresivi, îi vorbeau tot timpul pe un ton foarte ridicat și îi spuneau o mulțime de lucruri îngrozitoare, pe care le crezuse pentru prea mult timp.

         Principala persoană care a contribuit la declinul său a fost însăși mama ei, o femeie sinistră și foarte intimidantă, cu ochii verzi ca două pietre de jad și pielea măslinie, cu o răutate strălucitoare în privire și glasul unei povestioare de basme întunecate. Malikah știuse că era un copil nedorit, aflase asta foarte devreme. Înțelesese, însă. Era o fire foarte înțelegătoare.

           În orice caz, dacă acasă la ea lucrurile ar fi stat diferit, Malikah nu ar fi ajuns niciodată unde este acum. Nu ar fi căzut victima unui viol în urma căruia aproape fusese ucisă și nu ar fi ucis la rândul său pe nimeni, nu ar fi ajuns la închisoare și ar fi fost o persoană complet diferită. Ar fi avut acel viitor grozav pe care și-l dorise, dar pentru care se făcuse prea târziu.

         Dar așa stăteau lucrurile, iar ea se împăcase cu trecutul său la fel cum se împăcase și cu viitorul. Prezentul era nodul în papură. Prezentul trebuia schimbat, ars din temelii, redirecționat cât mai rapid posibil. Prezentul era cel care o făcea să se simtă prinsă într-o capcană, ca un șoarece prins de coadă și ridicat de la sol de mâna unui savant dement.

          Pedro se trânti pe scaunul din birou, aproape aruncând raportofonul la coșul de gunoi. Interogatoriul fusese pur și simplu inutil. Cassian intră în urma inspectorului, știind că fierbe de nervi și probabil are nevoie de un sac de box lingvistic în care să își descarce frustrările. Își aprinse o țigară cu nervozitatea sa caracteristică, iar Cassian îi urmă exemplul.

           - Știam că n-o să scot nimic de la femeia asta, concluzionă după câteva secunde de tăcere deplină. Părea să se calmeze.

           - Hopa, râse Cassian, o propoziție întreagă și nu i-ai adus încă nicio jignire. Ce-i cu tine? Ai obosit?

            Pedro doar ridică din umeri, scrumând fix pe reportofon de parcă ar fi fost o scrumieră, părând deja resemnat.

            - L-am avertizat pe dobitocul ăla să o lase în pace, ce să-i fac dacă e-n călduri ca o iapă și nu ascultă? Să zică mersi că nu i-a tăiat gâtul. E în stare, să știi, mai ales în astfel de situații. În Tadmor a ucis mai mulți gardieni.