Stinge-te, candelă efemeră!

ＣＡＰＩＴＯＬＵＬ ＸＩＶ (ｓａｎｇｅ ｄｅ ｚｅｉｔａ)

- Loki! Eu nu mă joc! Dă mi drumul de aici sau am grijă să mori subit ucis de Hel!

- Hel este fiica mea, o fi ea Regina Morților, dar chiar crezi că și ar ucide tatăl?

- Loki, pe părul lui Sif, după ce ies de aici Thor va afla de asta!

- Ce te face să crezi că va crede că eu sunt responsabil, Urd?

- Ești Loki, zeul focului și a magiei negre, fiul al uriașului de gheață Farbauti și prietenul lui Odin. Cel mai nemernic și mincinos zei din tot Asgardul! În plus, tu mereu ești ești responsabil.

- Este destul de corect...

- Nenorocit hidos!

- Eh, asta e. Nu eu te am pus să iei locul unei Rosa și să trăiești în Midgard. Parcă văd ce va fi pe buzele tuturor zeilor din Asgard mâine: Norna Urd, zeița trecutului sfârtecată în Groapa diavolului de către Fenrir și arsă în flăcările eternități din Muspell!

Începu să râdă zgomotos, atunci când mârâitul și pași greoi a unui lup se apropiară. Fenrir. Loki îi zâmbi, ignorând amenințările și insultele Nornei, se transformă într o muscă și plecă de acolo cât putu de repede. În timp ce Urd, începu să plângă cu amar cât își frigea palmele de pereți gropi. Trebuia să scape, cumva, cât mai putea. Fenrir se cunoaște că nu își cruță victimele, de ce ar face o axcepție cu ea.

Plânsetele și groaza umpleau pen ultima ramură a Frasinului Yggdrasil, jos era tărâmul lui Hel, nu putea permite să ajungă acolo. De sus, era privită viclean de un bărbat.

- Ești o Rosa?

Femeia își atinse partea superioaeptului. Sigiliul celebrei familii dispărute. Rosa. Un phoenix ce ardea cu o cruce n cioc și un trandafir în geare, coasele Morți încrucișate deasupra capului. Semnul nu era mai mare ca pumnul unui prunc, dar era prezent. Și vizibil. Doar după sigiliu, orice muritor, împărat sau zeu putea deduce că o rezetă sălășluia acolo.

Norna privi în sus, dar lumina nu o lăsa să distingă trăsăturile bărbatului. Se opri din plâns, în ciuda inimi ce îi bătea tot mai tare. Fenrir se apropia. Îi răspunse afirmativ întrebări, cerând ajutor în disperare.

- Să ajut? Ar trebui să știi mai bine ca oricine că orice viață este scumpă, mai ales a unei Rosa. Ce spui de un târg?

- Un târg? Ce târg! Scoate mă de aici! Fenrir se apropie! Agonie și disperarea ei erau mai mult decât vizibile, muzică pentru urechele bătbatului.

- Dacă salvez linia de moștenitori a familiei Rosa, consider că mi se cuvine mie, sau eventual, familiei mele, unul dintre moșteniti acestei familii.

- Neno...

Dori sa trotesteze, dar înghiți în sec când labele mari ale lupului se apropiau tot mai mult, acceptă. Bărbatul o scoase rapid, la limita în care Fenrir a sosit și a a urlat după prada sa. Fameia respiră ușurată, inima i se opri din a zbura din piept, însă nu pentru mult timp. Față în față cu bărbatul ce o salvase, îi văzu chipul.

Se lumină la față, când realiză cine i stă în față. Apoi se întunecă de frustrare și nervi.

- Oracle!

- În persoana mea, doamna mea.

Zâmbi viclean, luând mână femeii intr a sa și îi sărută dosul palmei. Pe când, unghia lui îi apăsă linia vieți din palmă, lăsând o urmă de o nuanță mult prea aprinsă de roșu să i se scurgă din linia vieți. Oracle îi aruncă un rânge, întorcându i palma și îi gustă sângele, își îndreptă spatele.

- Linia moștenitorilor Rosa, pentru un moștenitor ce îmi va aparține. Suntem de abia în 1837, am douăzeci și șase de ani, avem destul timp să întocmim ce moștenitor al familiei Rosa va aparține mie.

- Nemernic meschin!

- Spui asta, doar pentru că știi că nu mai poți da înapoi. Sânge de zeiță, sânge pe zeiță de buzele mele.

Îi aruncă un zâmbet, făcând o plecăciune mult prea aprigă ce ar fi trebuit să semnifice o insultă și își linse buzele unde mai rămase un picurul de sânge.

- Dulce. Adio, doamna mea.

Acestea fiind spuse, se întoarse pe călcâie și plecă în depărtarea zorilor înapoi de unde a venit. În Midgard, tărâmul femeilor și al bărbaților.