Semnul lui

Meredith

Totul s-a întâmplat atât de repede încât nici nu conștientizez cu exactitate ce se întâmplă. El se uită la mine de parcă aș fi un fluturaș fragil, ale cărui aripi tocmai au fost rupte, și nu își mai poate lua zborul, chiar dacă pentru asta a trăit toată viața lui. În secundele ce urmează, realizez ce mi se întâmplă. Amintirile îmi apar una după alta, cronologic. Toate cuvintele, vocile din capul meu pe care mintea mi le ignora cu neînsemnătate, se adeveresc a fi răspunsul la toate întrebările mele încurcate. Paharul de sticlă, spart, cu cioburi împrăștiate pe întreg covorul, și vinul vărsat pe culoarea sensibilă a acestuia, ochii săi verzui a căror culoare nu mi-o pot elimina din memorie ori de câte ori încerc, înecați în băutura otrăvitoare pentru sufletele noastre, buza de jos mușcată până la sângerare, gâtul meu învinețit, și lacrimile mele pe tricoul său, sunt amintiri care îmi pun stăpânire pe corp, și mi trec un curent prin suflet. Acel tricou, pe care l-a purtat când m-am îndrăgostit de el, sau cel puțin, când am început să realizez că sufletul din fața mea s-ar putea să fie compatibil la perfecție cu al meu. Acel tricou pe care a trebuit să îl poarte și la prima noastră întâlnire, pentru că neîndemânarea și puterea de control asupra propriei mele persoane a eșuat complet. Tricoul de la care a pornit toată povestea noastră, încâlcită, sau mai puțin încâlcită.

Înainte cu 2 luni

În acest moment sunt cea mai fericită persoană din lume. În sfârșit mi-am cumpărat propriul meu apartament, cu bani câștigați din munca pe care am ales-o să o practic doar din pasiune. Sunt foarte mândră de mine, pentru că am reușit să devin independentă. Lucru pe care mi-l doresc de ani întregi, chiar dacă nu pot să spun că am primit un ajutor imens din partea mamei mele, care și-a investit grămezile de bani în Logan, fratele ,,reușit". Nu am avut tocmai o copilărie de invidiat. De fapt, copilăria mea a fost în regulă dacă stau să mă gândesc mai bine, adolescența a fost ,,cuțitul pe inimă". Totul a fost perfect, sau cel puțin, aproape perfect, până când părinții mei au început certurile în casă, tata ne-a părăsit pe mine și pe fratele meu, iar Logan a devenit preferatul mamei. Copilul favorit și popular. Cel cu prieteni prin întreg orașul, abordat de diferite persoane în anumite împrejurări, ce obținea doar note mari, laude din partea tuturor, și oportunități de la viață, asta incluzând și bursa de la universitatea Stanford. Slavă cerului, pentru bursa aceea, care i-a oferit alte oportunități, ce l-au trimis în Europa, cât mai departe de mine, și de New York. Lumea mă cunoștea în orășelul mic de unde vin, drept ,,sora mai mică a lui Logan". Nu pot să spun că era un lucru dizgrațios, sau insuportabil faptul că acesta îmi era renumele, pentru că colegi din ani mai mari, sau prietenii săi, vorbeau cu mine, în cazul în care Logan nu era de găsit. Cel puțin la început nu era insuportabil, dar când venea momentul să vorbesc practic cu el, și să îi transmit veștile, era un coșmar. Mi-aș dori ca adolescența mea să fi fost diferită. Poate, fără un părinte absent, o mamă obsedată de perfecție, un frate ignorant și narcisist, și fără ca eu să mă urc pe cântar înainte de fiecare cină. Și nu, nu am făcut-o pentru că eu  îmi doream să slăbesc, dar pentru că eram forțată de familia mea. Aveam reguli în casă de respectat, pe care nu aveam voie să le încalc, sau obiceiuri pe care trebuia să le urmez, cum ar fi înfometarea, măsurarea taliei și scăderea în kilograme. Dar cum am terminat liceul, și mi-am obținut diploma, am plecat din locul acela îngrozitor și am venit la facultate să studiez biochimie și genetică. Universitatea Fordham din New York. Pot să afirm că a fost cea mai frumoasă perioadă din viața mea, nu doar pentru că am avut timp să mă vindec și să mă descopăr pe mine însămi, dar și pentru că prietenul meu cel mai bun din copilărie a fost alături de mine în fiecare moment. Alex mi-a fost alături, doar că el studia relații publice, și nu am avut cursuri împreună. Cu excepția claselor, mergeam cu el la petreceri, filme, în vacanțe, chiar și la prima întâlnire a mea m-a însoțit, dacă pot să o numesc întâlnire, pentru că nici unul dintre noi doi nu am vorbit, și când Alex a observat după fața mea cât de plictisită eram, stând la masa din fața noastră, mi-a dat un apel, și am scăpat foarte ușor. Oricum, tipul era un bărbat cu care am mai comunicat pe rețelele de socializare, și am spus că pot să-i ofer o șansă. Greșeală mare am făcut. Revenind la mine și la Alex, eram apropiați. Eram practic lipiți unul de altul, chiar dacă simțeam că pe cum ne maturizam și avansam profesional, ne... dezlipeam. Conexiunea nu mai era chiar aceeași, dar continuam să ne vedem. Când am ajuns în anul trei, Giuly, mama sa, a murit. S-a separat total de mine, pentru că avea nevoie de timp singur, cu el însuși. Și a ținut-o așa jumătate de an, până când a venit în fața camerei mele de la cămin și a fost pregătit să vorbim. Atunci am realizat că de fapt nu a avut nevoie de timp cu el însuși, ce doar fără mine. Avea un nou grup de persoane cu care ieșea, și de fiecare dată când mi se dădea ocazia să particip la conversațiile lor, realizam că nu mă integram și mă simțeam pe lângă conversația abordată. Continuam să ne înțelegem, doar că era un scârțâit între noi. Și cu timpul, am acceptat că ne-am schimbat. Oricum, când îmi amintesc toate năzbâtiile pe care le-am făcut, mă i-a sentimentalismul. Toți prietenii mei din facultate s-au mutat în alte orașe, cu excepția lui Alex, dar eu am rămas aici. Am găsit un loc de muncă în cercetare, și am continuat să trăiesc ca și înainte, bănuiesc. Bine, până l-am întâlnit pe el. Pe prințul meu în armură, despre care am citit de nenumărate ori în cărți. Dar, ca și în multe dintre cărțile citite, finalul nu este întotdeauna unul fericit, și prințul se dovedește a fii o broască.
Alex îmi aduce lucrurile în living, pentru a începe sa despachetez toate cutiile pline cu lucruri de la fosta locuință. Am locuit în căminul facultății, și pentru o perioadă scurtă de timp în apartamentul Soranei, dar ca să-mi pot permit haine, ieșiri în oraș sau orice lucruri de acest fel, a trebuit să lucrez. Am avut mult de învățat, dar am reușit să îmi eliberez programul de weekend, și să mă angajez la o cafenea, chiar la câteva minute distanță de stația de metrou. Încercam să învăț cât de mult posibil în orele libere dintre cursuri, ca să îmi pot permite să lucrez de vineri până sâmbăta, un program mai scandalos, și să câștig bani, pe care Logan îi primea de la mama doar cu un ,,te rog".
- Ești sigură ca te descurci? Mă întreabă acesta după ce lasă ultima cutia cu haine pe podea.
- O sa fiu bine, Alex, spun, cu un zâmbet ferm, care să-i câștig încrederea. Îți mulțumesc de ajutor. Știi că te iubesc pentru tot ce faci pentru mine, adaug, continuând să zâmbesc.
Eu și Alex am fost și suntem doar prieteni. Ne cunoaștem de la vârsta de 5 ani. Am crescut practic împreună. Chiar dacă la început nu ne-am înțeles, cunoscându-l prin fratele meu, totul a decurs conform sorții. Faptul că eu și Logan, aveam un prieten comun, era o mirare atât pentru mine, cât și pentru restul omenirii, pentru că, cum aș putea eu și neghiobul de frate-miu, să împărtășim același prieten. Alex este de aceeași vârstă cu mine, așa că poate și asta a contribuit puțin prieteniei noastre. Era ceva între noi, ce ne ținea în plină afinitate, și raport. Cred că și mama era deseori mirată de acest lucru. Deși Logan m-a urât toată viața, sau cel puțin de când tata a plecat, nu a încercat nici măcar o dată să mă separe pe mine și pe Alex. Cu excepția tuturor lucrărilor menționate anterior, faptul că Logan era prieten cu Alex, a avut și un beneficiu pentru mine, precum posibilitatea de a mă vizita ori de câte ori își dorește, fără ca mama să aibă ceva de spus. Și când am spus că ,,suntem doar prieteni'... Alex a încercat să mă sărute la aniversarea lui de 18 ani, dar l-am refuzat, pentru că nu îl iubeam în acel fel. După 4 ani desigur că am regretat , pentru că simțeam că e singura persoană care mă v-a iubi și proteja în așa mod cum o făcea el, dar nu am mai avut ce să fac în legătură cu asta, deoarece în săptămâna în care am vrut să îi mărturisesc sentimentele, mi-a prezentat-o pe iubita lui. Și o iubită splendidă. Una dintre cele mai frumoase fete pe care le-am cunoscut vreodată. Părul ei era atât de mătăsos, încât nu mă puteam opri din gândit dacă își lasă balsamul pe păr în fiecare noapte, ca să-l spele pe cum se termină ziua, și să reia tot procesul de la început. Portocaliu și cârlionțat, avea culoarea toamnei, în special pistruii ei, care îmi aminteau de filmul ,,Bambi'' și o adoram pentru asta, fiind filmul meu preferat încă din copilărie. Ochii îi erau verzi, dar pe cum îi priveai mai mult, și te concentrai să menții contactul vizual, te pierdeai în conversație, și verzuiul se transforma într-un gălbui specific lămâilor și păpădiilor. Datorită aspectului călduros, îți era ușor să abordezi orice fel de topic, deși, personalitatea îi era cu totul și cu totul diferită. Tonul vocii era unul impunător, încât ajungeai să îți pui la îndoială propriile convingeri. Îți provoca teamă, și nesiguranță, cel puțin la început. Dar pe cum ajungeai să o cunoști, aflai că sub personalitatea sa puternică și mândră, se află cineva asemănător propriului aspect. Blând și cald. Din păcate relația lor a ținut doar doi ani. Am renunțat la ideea de a fi vreodată cu Alex pentru ea. În ciuda despărțirii lor, eu am ținut legătura cu ea și am ajuns să fim cele mai bune prietene. Ea este absolut tot ce mi-am dorit vreodată să fiu. Este sigură pe ea, are o iubire puternica față de sine, nu este doar deșteaptă, dar și prietenoasă. Merge în fiecare vineri la o petrecere, în special la evenimente ținute de diferite companii. A studiat Comunicarea și Media, iar acum lucrează în publicitate, primind multe oportunități de socializare. Niciodată nu refuză o ieșire, cu persoane pe care le cunoaște sau fără. Câteodată mi-aș dori sa fiu ca si ea, dar după aceea îmi aduc aminte că eu nu sunt și nu voi fi niciodată așa. Mă fixez pe un lucru și nu mai fac altceva. Sunt specializată în genetică așa că socializarea nu este punctul meu forte. Eu și biologia suntem cei mai buni prieteni, și probabil așa vom rămâne o perioadă lungă de timp.
Dimineața sunt la serviciu, care câteodată se întinde până pe după-amiaza, iar seara îmi fac timp să citesc cărți romantice, având fetele Gilmore pe fundal, în special miercuri de la 9 seara, pentru că am mai mult timp liber, fiind și o zi mai lejeră la laborator. De la Rory Gilmore a pornit pasiunea mea pentru cărți. Având în fața ochilor, în fiecare zi, o protagonistă atât de implicată școlar, m-a motivat să romantizez studiul și chiar și propriul job, lucru care merge mai mult decât bine, pentru că îmi iubesc cariera.  Poate nu am preluat de la ea chiar toate aspectele pozitive, și m-am lăsat influențată și de greșeala făcută în sezonul patru, episodul douăzeci și doi, când îngerul de Rory s-a culcat cu Dean, un bărbat logodit. Și nu, nu m-am culcat cu un bărbat logodit, am făcut ceva mai rău de atâta. Am suferit un an întreg după ce logodnicul meu m-a părăsit în fața altarului. M-am lăsat pierdută într-o depresie urâtă, și am fost mâncată pe zi ce trece de anxietate. Ea, Rory, și-a pus întotdeauna studiile în fața bărbaților, refuzând-uși și persoana iubită pentru carieră, dar eu... eu am uitat de toate posibilitățile pe care viitorul avea să mi le ofere din cauza lui. Am trecut peste toate astea cu ajutorul Soranei, și a lui Alex, chiar dacă acesta a fost distant față de mine.
- Să mă anunți dacă mai ai nevoie de ajutor, ok?
- Îți promit ca tu ești primul la care o sa apelez dacă am vreo problemă, zic, înfățișând de această dată un zâmbet blând.
Alex își înconjoară brațele în jurul meu și mă strânge puternic la piept. Eu încerc să-l strâng înapoi la fel de tare, ca să simtă că îmi doresc îmbrățișarea,  dar desigur că nu reușesc. Nu eu sunt persoana care merge în fiecare zi la sala câte 4 ore. Nu am motivația sau timpul necesar. Adică, când aș mai avea timp să citesc cărțile lui Nora Roberts, Jude Deveraux și Margaret Mitchell, dacă mi-aș ocupa timpul cu sala. Și în special, când aș mai viziona Gilmore Girls?
De la ultima sa relație, Alex încearcă să se dezvolte personal și să își construiască corpul perfect. Mă bucur pentru el, dar sunt și tristă că cei mai perfecți oameni din lume s-au despărțit. M-am simțit întotdeauna confortabil în jurul lor, iar acum, trebuie să îmi aleg momente separate ca să îi am în preajmă. E nasol, în special dacă ești atașat de ambele persoane.
- Eu plec atunci. Sorana este la Devux? Mă întreabă jenat, ca să se asigure că nu se va întâlni cu Sorana în drum spre ușa de la ieșirea din bloc.
,,Devux" este firma pentru care lucrează. Are apartament deasupra mea, motiv pentru care m-am și mutat în blocul ăsta, plus mica distanța pâna la stația de metrou. Designul este exact ce mi-am dorit, iar locul este destul de liniștit, așa că nu puteam cere nimic mai mult. Blocul lui Alex este alături de cel al meu și al Soranei, așa că oricând dorește să mă vadă, poate să vină pe jos, fără să fie nevoie de vreun mijloc de transport.
- Da, poți să pleci liniștit, spun eu, fără să îmi pot opri zâmbetul cauzat de faptul că amândoi se ascund unul de altul, deși toți trei știm ca sunt suflete pereche.
Eu si Alex nu mai avem sentimente unul pentru altul. El m-a iubit mult prea repede, iar eu l-am iubit prea târziu. Și nu știu dacă ce a simțit el pentru mine a fost iubire, dar ce a simțit pentru Sorana a fost iubire adevărată. Și eu o iubesc pe Sorana, și nu aș putea niciodată să o trădez. Nici nu mai am sentimente pentru Alex. Adică recunosc că am fost complet îndrăgostită de el, dar mi-a trecut destul de repede. A fost iubire, dar modul în care Sorana mi-a intrat sub piele, m-a ajutat să uit de sentimentele mele. Tot ce a făcut pentru mine anul acesta... a fost mai mult decât mi-am imaginat vreodată că o persoană ar putea să îi dăruiască altei persoane. În plus, de la ,,crush-ul", pe care l-am avut pentru Alex, am mai avut o relație, și da, este vorba despre prințul de pe calul alb, sau logodnicul care m-a lăsat în fața altarului, după ce i-am dăruit tot ce avea de dăruit. Îl cheamă Ronald.
Recunosc că mi-a făcut o impresie plăcută încă de la început, pentru că a reușit să mă facă să râd din primele minute, lucru pe care oamenii foarte greu pot să îl facă. Nu sunt chiar cea mai deschisă persoană, dar el ,,m-a dezghețat". Mi-a cumpărat la prima noastră întâlnire un ursuleț, pentru că și-a dat seama că sunt o persoană copilăroasă din mesajele noastre, socializând pe Instagram de câteva zile, și mi l-a dăruit în momentul în care eram cu paharul de vin la gură. Acum imaginați-vă că sunteți la un restaurant și bărbatul cu care ieșiți, vă dăruiește un urs gigantic, fiind pe lângă toate astea și roz, știind că aveți vârsta de 23 de ani. Tot vinul a ajuns pe cămașă sa albă, pentru că nu m-am putut abține din râs. A fost o reacție neașteptată și pentru mine, pentru că nu mi s-a întâmplat niciodată să mi pierd controlul, doar că eram deja amuzată de glumele sale, și ursul a fost cireașa de pe tort. Și nici măcar nu arata a urs, ceea ce a făcut totul mult mai amuzant. Mă așteptam să se enerveze și să strige la mine, pentru că am fost învățată din copilărie că greșelile nu sunt o opțiune, tocmai acela a fost și motivul pentru care m-am panicat în primele secunde, dar doar a ras, și încă alături de mine. A urmat o glumă, fiind amuzat de reacția mea la absurditatea făcută, ceea ce m-a făcut să îmi las zâmbetul la vedere. Când a auzit modul în care râdeam, aproape că s-a înecat și el. Poate oamenii de lângă noi ne considerau nebuni, dar s-a întâmplat ceva între noi atunci. Eram amuzați amândoi, dintr-un motiv banal. Atunci am știut că are ceva diferit față de restul. Mi-a plăcut de el că nu era deloc agresiv, violent, nici măcar enervat. Mi-a întins mâna, ca să fim unul lângă altul când pășim din restaurant, și am mers la mașina, pentru a-și lua un tricou pe el, în schimbul cămășii albe, în care arăta fenomenal.. Când și-a dat jos tricoul în fața mea, am rămas blocată. Bărbatul din fața mea nu doar că avea simțul umorului foarte dezvoltat, dar și arăta exact ca și protagoniștii despre care citeam în cărțile mele de dragoste. Era cu spatele la mine, și atunci ochii mei s-au ațintit asupra semnului ce mi-a rămas tipărit în minte. Pe veci. Privirea mi-a urcat la brațele sale puternice și mari, care îmi duceau mintea doar la gândul că persoana din fața mea sigur este atletă, în ciuda lipsei de informații. Pielea îi era palidă, dar nu ca și a mea, având totuși un bronz, iar părul roșcat aprins, ce îi ascundea o parte din urechi, era identic cu cel al Soranei. Arăta perfect, chiar dacă pe parcursul relației a trebuit să îi mai reamintesc, fiind câteodată intimidat de semnul său. Nu au trecut multe întâlniri, și am fost la el acasă. I-am cunoscut colegii de la medicina, care m-au tratat cu multă căldură și i-am întâlnit părinții, niște persoane respectuoase și calde, care m-au primit cu brațele deschise în familie. Adică, pe tatăl și mama sa vitregă, pentru că mama lui biologică murise când era mic. Eu și tatăl lui am avut o relație mai specială, chiar pentru simplu fapt că nu era cum îmi imaginasem. Credeam că o să avem o relație de tip socru-nora, pe când am ajuns în stadiul tată-fiică. A fost tatăl pe care nu l-am avut niciodată. L-am iubit, și săptămânile în care mergeam la ei acasă, eram entuziasmată să petrecem încă o zi interesantă împreună, pentru că știam că aveam de împărtășit lucruri noi. În ciuda evenimentului neplăcut prin care Ronald și tatăl său au trecut toată viața, cei doi au fost apropiați, și câteodată am simțit un sentiment de gelozie că eu nu am avut ce a avut el. Am avut o mamă, pe care nu am simțit că o am, și un tată care nu m-a vrut, așa că ori de câte ori aveam ocazia să îi văd tatăl, o făceam.
După câtva timp, mi-a cerut să mă mut la el, și mi-a gătit în fiecare seară paste cu brânza și pui. Am crezut că nu știa să gătească altceva la un moment dat ce ăsta era singurul fel de mâncare din casa noastră, și când i-am mărturisit bănuielile mele, s-a ambiționat, și a început să învețe să gătească ca un adevărat profesionist. M-a ajutat enorm de mult să îmi înving teama de mâncare, și să mă pot simți în largul meu când o farfurie de prăjituri e pusă în fața mea. Mi-a fost alături de fiecare dată când aveam vreo cădere nervoasă ce avea legătură cu kilogramele. M-am îngrășat 3 kilograme cât am stat cu el, dar nu mă mai deranja, pentru că eram sănătoasă, și toleram mâncarea, nu îmi mai era frică de ea. Ne făceam des plimbarea de seară pe lângă lacul nostru. Îi spun 'lacul nostru', pentru că obișnuiam să ne luăm cărțile și să citim, sprijiniți de un pom, în fiecare duminică. El își aducea cărțile de medicină, pentru că era în ultimul an de facultate, iar eu cele romantice, pentru că nu mă puteam despărți de Jane Austen. Am trecut prin multe noi doi. Știți cuplul acela perfect, pe care toată lumea îl invidiază și ar dori sa aibă tot ce au ei? Cam așa a fost la noi doi și nu exagerez. A fost iubire adevărată. Cel puțin așa am crezut până când m-a părăsit în fața altarului, ultimul său cuvânt fiind ,,nu''. Mi s-a rupt inima în două. În următoarea zi mi-am găsit bagajele lăsate în fața apartamentului și când am intrat în apartamentul său pentru a cere explicații, nu era. Și când spun ,,nu era'' nu mă refer doar la el. Mă refer la toate lucrurile lui. Mă refer la faptul că dispăruse. Desigur că am avut nevoie cu timpul de un terapeut ca să înțeleg de ce mi-a făcut asta, deși nu am înțeles niciodată, având nevoie de pauză de la serviciu și pauză de la viața socială, fiind oricum redusă și înainte. Sorana și Alex m-au ajutat sa trec peste toată suferința, chiar și despărțiți și tocmai de aceea sunt cine sunt astăzi. Lucrez în cercetare la o clădire mare din America și am propriul meu apartament cu o sănătate psihică convenabilă. Nu sunt fericită, dar important este că nu mai trec prin ce-am trecut cu luni în urmă. Dar nu o să uit niciodată atingerea sa. Părul său roșcat intens. Buzele sale pigmentate. Mirosul de lavandă ce era permanent pe zona gâtului. Ochii săi verzi. Brațele sale ce îmi cuprindeau talia și mă apropiau de corpul său, lucru care îmi încălzea sufletul ca și un copil. Pielea sa fină și delicată plină de pistrui la nivelul obrajilor și nasului. Semnul său ce avea forma unei flori, chiar de pe spate. Întotdeauna îi făceam masaj la spate, în special după ce venea de la cursurile ținute la spital. Era atât de vizibil semnul lui... el îl considera o imperfecțiune, dar era unul dintre lucrurile mele favorite la el. De fapt din toată lumea. Știu că sună penibil. Cum să fie un semn, lucrul cel mai frumos din lume? A fost prima parte care am văzut-o din corpul său. Îl făcea special, unic. Când s-a schimbat la mașină, și era întors cu spatele, primul lucru care mi-a atras atenția la corpul său, cu excepția brațelor sale,  a fost acela. Semnul. A fost dureros să nu îl mai văd după ce m-a părăsit. Îi înconjuram zona în fiecare seară, și desenam în jurul lui anatomia, fiind singura regiune de care nu mă atingeam. Am trecut peste? Nu. Dacă aș fi trecut peste nu m-aș uita la creioanele mele cu tristețe, de un an întreg. Când a fugit mi-a rupt o parte din inimă. Uneori cred că a fugit cu toată inima mea. Nu am mai iubit pe nimeni de la el. Asta este tot ce știu.