Semnul lui

Miere

Acest capitol abordează un subiect sensibil, denumit "tulburări de alimentație". Am hotărât să implic acest subiect în cartea mea, deoarece vreau să ajut persoanele ce trec prin astfel de momente, să înțeleagă că vor trece cu bine peste toate gândurile de coșmar și că nu sunt singure în asta. Dacă sunteți de acord, o să continui să abordez acest subiect, astfel încât să ajungă la o concluzie potrivită și oamenii ce se regăsesc în astfel de pasaje să se simtă înțeleși. Vreau doar să ajut și să fiu aici pentru toți cei care au nevoie de un ascultător. Sper că nu am deranjat pe nimeni, fără să vreau, scriind aceste pasaje.

Meredith
Ies afară din cameră și mă îndrept spre bucătărie pentru a-mi lua masa. Nu știu unde a dispărut Aiden cât timp m-am îmbrăcat, dar în casă domină liniștea. Pe blatul de la bucătărie se află o farfurie cu baclavale, dar nu par foarte aspectuoase. Nu fac de-obicei figuri la mâncare și chiar încerc să fiu respectuoasă, dar nu cred că niște baclavale sunt foarte potrivite pentru mic dejun. Mă simt destul de prost că o să le las în farfurie și sper să nu supăr persoana care le-a gătit pentru Aiden. Chiar când vreau să mă ridic de la masă, Aiden intră în bucătărie cu rapiditate, încheind convorbirea telefonică, cu furie. Posibil să fi vorbit cu un angajat de-al lui sau coleg de pariuri. Chiar nu știu ce se petrece în viața sa sau persoanele de care înconjurat. Acesta își pune telefonul pe masă, se uită pentru câteva secunde în pământ, cu mâinile sprijinite de blat și apoi își ridică privirea la mine, când realizează că mă holbez.
- Ai mâncat? Spune acesta, când observă că mâncarea este încă în farfurie, neatinsă.
- Nu îmi este foame, mulțumesc oricum. Dau să mă ridic de la masă, dar acesta se apropie de mine, îmi pune mâna pe umăr și mă împinge înapoi pe scaun.
- Nu pleci de aici până nu mănânci.
- Aiden, nu îmi este foame. Îi zâmbesc, dar acesta nu se lasă păcălit și îmi face semn spre mâncare.
- Mănâncă.
- Nu, răspund uimită de reacția sa.
- O să mănânci. Ce nu îți convine? Privirea lui fixă mă intimidează și mă provoacă să mă uit în orice altă direcție, dar nu în ochii lui. Nu rezist mai mult de cinci secunde și ochii mei privesc podeaua.
- Nu îmi plac baclavalele.
- O să îi spun lui Marie să îți facă altceva, zice acesta hotărât să ridice telefonul de pe masă.
- Nu! Nu o deranja. Pot să mănânc acasă.
- Nu te las să pleci nemâncată.
- O să mănânc acasă.
- Oare? Îmi răspunde acesta fără reținere.
- Da, spun eu confuză de întrebarea sa.
Crede că nu vreau să mănânc pentru că mă îngraș? Adică, da, îmi este frică că o să mă îngraș, dar nu aș face asta. Cred. Întodeauna am iubit să mănânc. În sensul că am adorat mâncarea de mică. Nu mă uitam niciodată peste valoarea energetică a alimentelor și nici nu mă simțeam vinovată dacă mâncam târziu. Nu știu dacă chiar nu îmi plac baclavalele sau nu vreau să le mănânc, pentru că îmi este frică de caloriile pe care le au. Poate îmi este mai ușor să le resping dacă îmi induc faptul că nu arată apetisante. Îmi este frică că, o să mă îngrașe, chiar și un gram. O să mă simt vinovată pentru restul zilei și nu vreau asta.
Țin minte că săptămâna trecută am ieșit cu Sorana în oraș și, și-a cumpărat un cheesecake. Mi-a fost extrem de poftă de cheesecake-ul ei, dar am refuzat să gust. M-m gândit la modurile oribile despre cum a fost făcută, doar ca să nu pun mâna pe ea. M-am gândit la prăjitura aia nenorocită toată ziua. Când am ajuns acasă, am mâncat toate prăjiturile și batoanele, pe care le-am găsit în casă. Trei zile la rând am fost la dietă drastică, am făcut sport prin casă, am băut cinci litri de apă și m-am ținut cât mai departe de mâncare. Pentru că, odată ce încep, există posibilitatea să nu mă m-ai opresc. Nu pot sa iau doar o bucățică, pentru că vreau tot. De ce m-aș opri și aș lăsa mâncarea în farfurie? O să mănânc chiar și dacă îmi vine să vomit. Mă gândesc că m-ai gust puțin și că nu o să se întâmple nimic rău. Oricum, eu nu am o problemă. Doar nu vreau să mă îngraș. Nu vreau să simt vinovăția de la finalul zilei. Așa că am mințit. Îmi este frică de calorii, dar nu mi-a fost dintotdeauna. Pot să îi mulțumesc mamei și fratelui meu pentru acest ,,dar". Însă, după cum se uită Aiden la mine, nu o să renunțe. Trebuie să mănânc. Nu o să mă îngrașe o baclava oricum, nu? Adică, ce poate să îmi facă una singură? E doar una. E doar miere și niște ciocolată. E singurul mic dejun, așa că, nu o sa mă îngraș. Nu o să am mai multe kilograme doar de la o baclava. Nu mănânc tot ce este pe farfurie. Și o să mă pot opri. Sunt sigură. Îl mai privesc odată pe Aiden și când îmi face semn din cap, îmi iau baclavaua din farfurie și o îndrept spre gura. Oricum nu îmi pasă de crede un străin despre mine, dar nu vreau să mă înnebunească cu faptul că am o problemă cu mâncarea. Când o introduc în gură, mierea îmi curge pe buza de jos. Este atât de dulce, în special ciocolata. Presupun că este ciocolată cu alune, pentru că le simt pe limba. Aiden se uită la mine mulțumit, dar singurul lucru la care mă gândesc este, că vreau să continui. Mi-am promis că o să mă opresc și asta o să fac. Altfel, o să mă simt vinovată tot restul zilei. Nu pot să îmi fac asta. Plus, pot să recompensez, nu o să mai mănânc pentru restul zilei. Acum trebuie să mă concentrez să nu termin tot din farfurie.
- Habar n-ai ce sexy ești cu miere pe buze, spune Aiden cu o voce răgușită, poftind la atingerea buzei mele.
Își pune degetul pe buza mea de jos, i-a o parte din miere și o duce la gura sa. Oricât de mult mă înnebunesc acțiunile sale, pentru că îmi fac inima să bată mai tare decât de obicei, vreau doar să i-au următoarea baclava. Mai sunt patru. O i-au pe următoarea și Aiden se uită mirat că mai doresc o porție, când eu am refuzat să o mănânc și pe prima. Primește un apel așa că este nevoit să se ridice de la masă pentru câteva secunde. Adică, mai mănânc una singură, și atunci nu mai mănânc nici mâine. Așa, nu să mai simt vinovăția la un nivel atât de ridicat. Când nu se uită, mănânc și următoarea baclava. Nu vreau să mă judece sau să se uite la mine ciudat. Vreau să mănânc fără să fiu judecată, oricum, ce mai contează? Îmi este rău de la atât de multă miere. Prima a fost în regulă, dar deja simt ca și cum am doar miere în mine, și lucruri grețoase îmi trec prin cap. Vreau doar să mă opresc, dar mai am una. Una singură. O bucățică și termin. E ultima, nu o pot lăsa în farfurie, plus că nu am mâncat de atât de mult timp ceva atât de dulce. După ce termin de mestecat, simt nevoia de apă. O să trebuiască să beau astăzi măcar patru litri de apă, altfel nu am șanse să slăbesc. Ce slăbit? Nici să mă mențin. Nu înțeleg de ce nu m-am oprit la prima. Nu trebuia să o mănânc nici pe aia. De ce a trebuit să îl ascult pe Aiden? Acum ce fac? Nu mai pot mânca zile, decât la regim. Dacă mă abțineam, puteam să merg acasă și să mănânc ceva sănătos, cu porție. Dacă mă lăsam...
- Trebuie să plec până la club, sunt niște probleme, oare vrei să te las acasă? Întreabă aceasta, înainte să observe că nu o mai rămas nimic în farfurie.
Eu am privirea blocată la geam, regretând acțiunile mele.
- Da, spun eu, fără glas.
- Ți-a fost foame, nu? Râde scurt, privind uimit farfuria goală.                                                             
- Putem să plecăm, îi spun eu, simțindu-mă jenant.
Observ cum mă privește, cum începe să realizeze care este problema și înțelege ce simt. Vinovăție. Acum ce urmează? O să mă îmbrățișeze? O să mă îmi spună că totul o sa fie bine? Ce o să facă? Pentru că regretul pe care îl am, nu poate să fie șters cu buretele, cu nimic din lumea asta.