Semnul lui

Lovită

Când intru în club, ochii mi se ațintesc pe noile lumini, care prind o culoare intensă de roșu, și înconjoară întregul club. Analizez modul în care coboară de pe un perete pe altul, și se regăsesc cu întrerupere pe mesele din colț. Muzica este total diferită. Duce spre un rock, iar spre surprinderea mea, oamenilor de place. Chiar par încântați de tot ce se întâmplă în jurul lor. Pe bar sunt puse ornamente, precum ghirlande de păianjeni și insecte, sau pânză. Iar deasupra, de tavan sunt lipite lanțuri, ce curg în jos, dar nu încât să atingă pe cineva. Seamănă cu cele folosite în filme, pentru tortură. Chiar cu câteva zile am văzut un film, desigur că horror, fiind genul meu preferat de filme, iar protagonista încerca să scape de un psihopat ce a răpit-o într-un apartament din Franța. Erau mai multe victime care au fost fraierite de el și de restul traficanților, iar mâinile lor erau legate cu lanțuri asemănătoare celor de pe tavan.

Înfricoșător. Iar sângele de pe pereți, îmi face rău, gândindu-mă la scena în care Clary, prietena protagonistei, i-a tăiat piciorul la unul dintre criminali. Dacă mă întrebi pe mine, scena a fost prea amănunțită.

Înaintez prin mulțime, trecând de brutele din fața clădirii, ce îți dau permisiunea să intri, bazat pe aspectul fizic. Așa am conștientizat că nu l-am mai văzut pe Marius de zile întregi, spre fericirea mea. Sper că și-a pierdut jobul, și mai mult, că cineva îi va face plângeri în viața asta. Sper că Aiden s-a ocupat de el. Îl ,,urăsc" în momentul de față, dar am încredere că și-a ținut promisiunea, și s-a ocupat de libidinos. Nu știu cât de mult aș mai fi vrut să vin aici, dacă ar fi lucrat în continuare.

Mă lovesc cu aripa de o persoană, dar îmi fac loc, încât să nu mă lipesc de toată lumea din încăpere. E atât de ciudat că spun asta. Să povestesc despre aripile mele. Păi, nu se compară deloc cu cornițele ce le-am cumpărat de la magazinul hotelului. Când am coborât, mi-a sărit în ochi un mic supermarket, iar cu ocazia halloween-ului, aveau de vânzare nu doar accesorii de îngeraj, dar și cornițe de drăcușor. Le-am cumpărat, fiind la un preț acceptabil, spre deosebire de restul magazinelor pe care le-am văzut în Vegas de-a lungul șederii mele.

Pentru câteva secunde, îmi trece gândul să îmi petrec următoarele ore fără să îl caut pe Aiden, sau Ronald, și doar să mă bucur de propria mea companie. Nu mi-am luat nimic deasupra ținutei, așa că spre avantajul meu, îmi pot face loc între oameni, și să dansez în întuneric, ce e umplut de lumini reflectoare.

Dansez minute întregi, și mă simt în largul meu, fiind doar printre străini, care nu mă judecă, și nici nu caută să mă cunoască.

Și-aș fi continuat să dansez, dacă două mâini nu mi-ar fi prins talia. Sunt atât de firave, încât modul în care mă izbesc de corpul apartinatorului nu e dureros. Muzica este la fel de plăcută ca și mâinile lipite de pielea mea. Și să nu fie înțeles greșit. Nu ador faptul că cineva străin îmi atinge corpul și trece în spațiul meu personal, dar... în ultimul timp, Ronald, Aiden și Alex au fost singurii care mi-au ocupat gândurile. Orice fac, și oriunde mă duc, gândul îmi este la ei, iar chiar am nevoie de o pauză. Câteva minute în care nu mă mai gândesc la faptul că mi-am pierdut jobul. Câteva minute în care nu mă mai gândesc la fosta mea relație. Câteva minute în care nu mă mai gândesc la ce s-a întâmplat în mașină. La ce mi-a făcut Aiden. La mâinile sale pe corpul meu, care mă presau. Strigătele mele pe mașină. Sau ultimele mele cuvinte. Nu vreau să mă mai gândesc.

Vreau să trăiesc pentru câteva secunde. Așa că îl las pe străinul din spatele meu să îmi atingă talia, să mă tragă mai aproape de el, cât timp îmi așez mâinile pe brațele sale, simțindu-i mușchii sub haine.

Vreau doar puțin să uit de tot ce mi se întâmplă. Anul trecut... totul era perfect. La fel și în urmă cu doi ani. Totul era bine, iar acum... viața mea pare destrămată. Am douăzeci și cinci de ani, iar viața mea pare un dezastru total. Plănuiam să dorm noaptea asta și să mă odihnesc. Când dorm, nu gândesc, și îmi lasă timp să respir și să îmi trag sufletul. Iar... nenorocitul ăsta mi-l macină pe tot. Nu era... trebuia să fac ceva pentru mine. Nu trebuia să sufăr după el, pentru că cred că m-am pierdut pe mine însămi printre toate dramele astea.