Păcatele noastre

Capitolul unu

 

Anastasia

La  cât de multe zâmbete false am afișat în seara asta, cred că nu o să mai pot zâmbi cu adevărat prea curând. Simțeam cum picioarele o să-mi cedeze, mușchii strigau cu disperare, cerându-mi să stau naibii jos.

—Ce mare te-ai făcut. Doamne, când a trecut timpul așa repede?

Am auzit replica asta cred că de la jumătate din invitații mamei și a tatei.
"Ce mare te-ai făcut"; "ce domnișoară frumoasă", "ai și tu un iubit?"
Partea amuzantă e că eu nu-i prea cunosc. Partea și mai amuzantă e că unii au pretenția să o fac chiar dacă m-au văzut când eu abia eram botezată.
Voiam să-mi dau ochii peste cap, dar mă abțin, căci nu era politicos. Nu se cade ca fiica bună, educată a preotului să facă asemenea gesturi.

Zâmbesc fals din nou, și încerc să mă îndepărtez subtil. Când în sfârșit m-am așezat pe scaunul moale,  am respirat cum trebuie. Toată viața mea a fost despre aceste zâmbete false, despre a mă abține din a spune ce cred cu adevărat, m-am prefăcut că sunt ceea ce nu sunt pentru că am fost  crescută cu "ce va spune lumea?"; "nu ne face de râs în oraș". Așa sunt părinții mei, mai de modă veche. Cu principii și metode mai învechite, însă îi iubesc. Chiar dacă m-au crescut mai diferit, chiar dacă uneori am fost supărată și simțeam presiune prea mare pentru un copil.

Mă uit la ceasul de pe perete, aproape că aniversarea se termină. Sper să se termine. Nu înțelegeți greșit, mă bucur că ai mei s-au lăsat convinși să facă o petrecere în cinstea aniversării lor de treizeci de ani de la căsătorie, dar simt cum sunt aproape să cedez.
Eram obosită de la cursuri, de la atâtea strângeri de mâini și îmbrățișări sufocante.

Tot ce-mi doream acum, era un pat mare și primitor în care să mă afund.
Iau paharul cu suc și-l duc la gură, poate acidul din el o să-mi dea măcar puțină energie. Apuc să beau puțin, ochii mei zăresc două siluete familiare.
Una era îmbrăcată în costum. Inima începe să-mi bată cu putere și simt cum ceva în stomac se trezește la viață.

—Anastasia. Ce dor mi-a fost de tine!

În fața mea stătea fiul cel mai mare al familiei Hemilton, Henry. Un băiat șaten spre brunet, cu ochii căprui mari, înalt și cu gropiță în obrazul drept.

—Henry, wow! Ce te-ai înălțat!

Brațele lui musculoase și lungi mă înconjoară într-o îmbrățișare de urs. Căldura și parfumul lui tipic de cafea, îmi umpleau simțurile, dar și inima. Îi răspund la îmbrățișare pe măsură. Ba chiar mai tare. Mi se pare amuzant că deși au trecut doar trei luni de când nu ne-am văzut, mie mi s-au părut trei ani. Atât de dor mi-a fost de el!

Când ne desprindem din îmbrățișare, nu-mi pot lua ochii de la el. O  vară în Grecia se pare că a fost îndeajuns încât să-l schimbe în sensul bun. Părul lui șaten acum era mai lung, ochii de culoarea ciocolatei, aveau tot aceeași sclipire, dar era mai luminoasă. Aveau ceva special acum. Henry se făcea din ce în ce mai frumos.

—Tu tot mică ai rămas, mă tachinează el. De ce nu mi-ai răspuns zilele astea?

— Scuze, am fost prinsă cu proiectele.

Îmi sărută obrazul delicat. Simt cum un fluture se trezește în stomacul meu și începe să danseze agitat. Nu mi-am dat seama până acum cât mi-a lipsit de fapt. E un băiat simpatic, cu bun simț și creștin. De ce să nu profit? Băieții din ziua asta se gândesc doar la necurate.

—Când plecăm?

Caden, își face apariția ca întotdeauna și se pune pe scaunul meu fără ca măcar să-mi arunce o privire. El nu purta costum ca fratele său, era îmbrăcat cu o pereche de blugi negri, un hanorac și o geacă de piele. Oare își dă seama că suntem la o aniversare, nu la spart semințe în spatele blocului? Mă foiesc, încercând să-mi fac de treabă cu rochia mov pe care o purtam.