Păcatele noastre

Capitolul opt

Caden

Trecut:

Care e materia mea preferată? Pauză. Imediat ce sună clopoțelul ies din bancă, ducându-mă cu Aaron și Dante ca de obicei să ne jucăm fotbal pe teren. Copiii ne salutau, iar fetele se uitau ciudat la noi, cu o privire visătoare.

—Azi jucăm împotriva clasei a opta, crezi că o să reușim să-i batem?

—Normal, cu Caden în echipă o să reușim, Aaron.
În fiecare an se organizează competiții sportive: baschet, volei, înot, fotbal. Anul acesta clasa a patra, clasa mea, joacă împotriva clasei a opta.

Am emoții pentru că toți se bazează pe mine și nu vreau să o dau în bară. Dacă aș eșua acum, copiii nu m-ar mai saluta; nu m-ar mai întreba ce fac, nu m-ar mai invita să stau la cantină cu ei. Aș fi un zero. Nu e ca și cum acum le pasă cu adevărat de mine, însă e mai bine să fie falși decât să mă ignore. Puteți să mă catalogați drept un prost că gândesc așa, dar nu știți cum e să trăiești sub umbra fratelui mai mare. Henry e totul, iar eu sunt un nimic.

Fotbalul e singurul lucru la care sunt mai bun decât el, așa că o să profit din plin pentru a fi cunoscut drept Caden care este cool și bun la fotbal, în loc de: Caden, fratele mai mic al lui Henry. E șansa mea să mă fac remarcat.
Trec prin holul imens însă mă opresc puțin la ieșire auzind câțiva elevi din clasa a șaptea vorbind tare:

—Să-i fi văzut fața! Era așa speriată și uimită, încât îmi venea să-i pozez expresia și să-mi fac tablou cu ea.

—A crescut măicuța! Dar dacă se duce la director?

—Nu se va duce, știe că ne ocupăm de ea dacă
îndrăznește să facă vreo mișcare.

Mă uit cu ură la ei. Vorbesc despre Anastasia? Normal că despre ea, cine altcineva să fie „măicuța"?
Mă duc la băiatul blond ce părea liderul celor trei băieți. Nu mai stau pe gânduri și nu cer prea multe explicații. Îi dau un pumn în nas, făcându-l să se împleticească și să cadă jos.

—Ce naiba?! Țipă disperat, uitându-se speriat în jur.

Sângele îi curgea din nas, prietenii lui se uitau uimiți și știu sigur că acum o să se strângă toată școala ca la un spectacol de circ. Îmi încleștez pumnii ca să mai opresc durerea, noroc cu unchiul meu care mă învață box, am căpătat putere. Nu multă, dar destulă încât să-i lovesc pe tâmpiții ăștia.

—Unde e?! încerc să vorbesc calm, dar dau greș. Mă răstesc.

—Ce e cu tine, omule?

Îmi dau ochii peste cap, simțind cum fierb de furie și frustrare. Jur că dacă i-au făcut ceva, îi omor. Îi dau cu capul de pereți!

—Nu mă lua cu din astea, spune-mi unde e Anastasia, fac doi pași spre el.

Blondul e ridicat de către prietenii lui, și se uită la mine cu o ură evidentă. Știu că m-ar pocnii în clipa asta, dar nu o face pentru că știe fiul cui sunt.

Familia mea sponsorizează această școală de elită. Cine să se atingă de mine, riscând să fie exmatriculat? Nimeni. Ceea ce trebuie să învețe idioții, este că nu doar de mine nu trebuie să se atingă.

—Ah, măicuța? Rânjește cu sângele scurgându-se pe buze. Nu știu, ultima dată s-a dus fuguța în baie să bocească.

Rânjetul de pe fața lui nu făcea altceva decât să-mi sporească și mai mult nervii. Nu aveam timp să-i mai dau una, sau două, sau să-l lovesc până imploră iertare.
Trebuia să o găsesc, dar ceva din mine a spus "nu" când a auzit continuarea.