Păcatele noastre

Capitolul doi

Anastasia

Nu am putut dormi mai deloc. Eram agitată din cauza mărturisirii lui Henry. Acum că ne-am spus sentimentele... Suntem un cuplu?
Mama în mod normal nu m-ar lăsa să am vreun iubit până la optsprezece ani, dar e vorba de fiul cel cuminte și cu șarm. Pentru el ar face o excepție. Nu ai cum să nu-l admiri, pe lângă notele bune și comportamentul liniștit, face exact ce adoră ai mei: se duce la biserică. În fiecare duminică! Vine pentru mine, dar ei nu știu asta. Dacă ar afla că suntem într-o relație mi-ar da imediat binecuvântarea.

Îmi trec o mână prin păr exasperată. Mereu fac asta, mă gândesc la ce ar spune sau face părinții mei și asta mă sufocă. Simt că nu am deloc control, libertate. Nu vreau să-i dezamăgesc, vreau să fiu o fiică bună. Pe placul lor, mai ales că mă au doar pe mine. Însă uneori aș vrea să nu mă mai gândesc, la nimic și la nimeni. Să fac tot ce vreau, să spun ce vreau.

Oamenii să nu se mai uite la mine de parcă aș fi vreo sfântă, o copilă inocentă gata să facă orice ar cere ei.
Nu vreau să merg la biserică în fiecare duminică pentru că asta nu mă face o creștină mai bună. Sunt oameni care vin în casa Domnului mascați în îngeri, iar când părăsesc locașul, masca pică. Rămâne adevărata lor față hidoasă, gura lor spurcată care judecă pe oricine. Nu vreau să țin discursuri fetelor despre cum ar trebui să se păstreze până la căsătorie. Vreau să le spun doar să aibă grijă și să o facă cu cei pe care îi iubesc. Nu vreau să-mi țin gura când cineva face o glumă proastă despre mine. Vreau să le spun să se mai ducă naibii.

Razele soarelui străluceau atât de tare prin geam încât am lăsat baltă orice încercare de a mai dormi. M-am îmbrăcat cu o pereche de blugi negri și un hanorac gros, diminețile erau foarte răcoroase având în vedere că era aproape decembrie. Aveam multe teme de făcut, dar voiam prima dată să fac o plimbare prin pădurea de la marginea orașului.
Plănuiam să mă duc săptămâna viitoare, dar profit de ocazie. Nu am mai fost acolo de ani buni și mi-e dor. Am atâtea amintiri acolo.
O văd pe Rebecca pregătind micul dejun.

—Bună dimineața, o salut cu un zâmbet pe față.

—Bună, scumpo. Ce faci așa de dimineață?

—Nu am mai putut dormi. Mă duc să fac o plimbare scurtă prin pădure, apoi o să mă duc acasă.

Pe chip îi apare un zâmbet larg, de parcă și-ar aduce aminte de toate momentele în care ne duceam cu cortul sau alerga după noi.

—Câte sperieturi am tras din cauza pădurii ăleia. Nu vă mai puteam scoate de acolo.

Când eram mici, eu și cei doi frați, ne jucam foarte mult. Era și un mic lac, unde ne bălăceam până se însera. Ne-am rătăcit de câteva ori, însă Henry reușea mereu să găsească drumul spre casă în cele din urmă.
Am avut și o mică casă făcută din lemne, dar Caden a distrus-o. Am fost foarte supărată pe el, dar criza lui era cumva justificată. Părinții lui divorțaseră, i-a fost fost foarte greu. Legătura cu tatăl său fusese foarte strânsă. Când a aflat că se mută...a răbufnit.
Din acel moment nu ne-am mai jucat în pădure.
Nu ne-am mai jucat deloc.

—Cum a fost vacanța?

—Pentru mine și Henry a fost perfectă, pentru Caden...nu prea.

Zâmbetul i-a căzut și fața i s-a schimbat. Părea îngrijorată.

—S-a întâmplat ceva?

—Nu, doar îmi fac griji pentru el. Simt că am pierdut orice control asupra lui. Știu că mereu a fost o fire mai rebelă, libertină, își freacă tâmplele, acum e cu totul altceva. Nu mai ține cont de nimic. Mă sperie.