Păcatele noastre

Douăzeci și doi

Anastasia:

— Păcatul tău? Ești sigură de asta?

Mă întreabă pentru a doua oară, părea cu adevărat surprins. Și eu sunt. Nu știu ce am de gând să fac, să spun în continuare. Eu doar fac ce îmi spun instinctele.

Căci de data asta simt că nu mă pot lupta cu ele.
M-am simțit atât de bine alături de el, exceptând ce s-a întâmplat cu tata. A fost minunat să fiu în prezența lui, să fim doar noi doi cum am fost odată.
Dau din cap, în semn de afirmare, dar el nu e mulțumit de acest răspuns.

— Spune-o. Vreau să te aud!

Îmi mușc buza, conștientă că dacă voi spune cu voce tare ce-mi doresc, mă voi sparge în bucățele. Voi striga orice era bun până acum.
Dar chiar și așa, o spun cu vocea tare și hotărâtă.

— Vreau să fii păcatul meu. Vreau să mă... atingi.

Poate o să regret, cu siguranță o voi face. Dar e obositor să neg că nu vreau acea senzație pe care doar el mi-a dat-o.
Caden își lipește buzele de ale mele, imediat simt cum miezul îmi zvâcnește.
Mă sărută cu atât de multă dorință și pasiune, că zici că se înfruptă din mine.

— Ce faci?

— Shh, se ridică, scoate din valiză o eșarfă mov și se uită la mine cu un zâmbet larg. Întinde-te.

Privirea îi era una jucăușă, dar tonul vocii autoritar.
În seara asta fac tot ce-mi spune, pentru că sunt a naibii de curioasă.
Mă întind pe patul moale. Ochii mei îl cercetau cu nerușinare în timp ce își dă hanoracul jos.

Nu știam unde să mă uit prima dată, la abdomenul său cu prea multe pătrățele, nici ciocolata nu avea atâtea, sau la ochii lui plini de poftă.
Coapsele mi se strâng involuntar, le simțeam lipicioase, iar sfârcurile îmi împungeau bluza.

— Vreau să țipi, își linge buzele, înghite greu. Nu te abține.

— Dacă o să faci ceva care să mă facă să țip, atunci bine.

Revine peste mine și rânjește diabolic. Știe că îl provoc intenționat pentru că sunt nerăbdătoare.
Îmi prinde cu o singură mână încheieturile, eșarfa se rulează peste ele, apoi de tăblia patului. Mi-a legat mâinile. Și-a legat prada.

— Voiam să te ating, recunosc eu.

— Azi te ating eu pe tine, prințesă. Îmi dă un sărut fugar. Henry ți-a lăsat semnele astea hidoase?

Henry. Henry iubitul tău. O voce îmi reamintește, dar sună la kilometri depărtare și creierul nu vrea să proceseze. Nu vrea se gândească la decizia mea de două ori, pentru că vrea cu ardoare ca el să-mi facă ceva.

Dorința era prea puternică.
Mă strânge de gât când vede că nu-i răspund, cu degetul mare apăsând peste cele două semne.
Mușcă exact peste ele. Tare, făcându-mă să urlu de durere și să mă zbat.

— Acum este amprenta mea pe tine, linge sângele care mi se prelinge de la gât în jos.

Se ridică în capul oaselor și mă privește. Chinuitor de mult.
Analizează fiecare părticică a fețele mele, nu ratează niciun rid de expresie. Își linge buzele, în timp ce în sfârșit îmi ridică bluza.

— Spune-mi că mă urăști, Anastasia.

Sânul stâng îmi este cuprins și strâns cu putere.
Fac ce-mi spune în seara asta.

— Te urăsc.

Depune săruturi blânde pe sfârc, doar ca să mă amăgească. Săruturi pățimașe și umede, care îmi fac clitorisul să explodeze.
Trebuie să rezist sau o să-mi dau drumul chiar acum.