Păcatele noastre

Capitolul patru

Anastasia

Astăzi la liceu am vrut să vorbesc de mai multe ori cu Caden, dar de fiecare dată apărea câte ceva și dădeam înapoi. Stomacul mi se strânge ghem mereu când mă apropii de el, un fior ciudat, dar familiar mă încercă. Îmi este greu să schimb câteva vorbe, având în vedere că de șapte ani noi nu ne-am vorbit.
La naiba, nici măcar nu s-a uitat la mine! Cum să vin eu acum să-i spun: Hei, ce mai faci? Am auzit că vinzi droguri, nu o mai face! Te rog!

Da, nu o să meargă. Dacă Marko are dreptate, și Caden va vinde droguri în noaptea asta la Koko, poate o să-l pot suprinde și îl voi putea filma, asta în caz că nu va înțelege de bună voie să renunțe.

— Asta știe tot liceul, Nancy. E normal ca ei trei să vândă droguri.

Ella se uită la mine cu o față relaxată. I-am povestit totul, dar nici măcar nu a clipit.
Tot liceul? În afară de mine?

— Tu te auzi? Cum să fie normal?

— La ce te aștepți de la ei? Să vândă flori în piață? Ia o gură de cafea, apoi continuă. Ceea ce e cu adevărat ciudat e de ce vând droguri. Nu sunt deloc săraci, deci nevoie de bani nu au.

Corect! Părinții lui Caden, sunt agenți imobiliari și câștigă mai mult decât mult.
Familia Reyes -părinții lui Aaron- se ocupă cu politica, tatăl lui e primar iar mama lui e ministru. Și în final părinții lui Dante, care sunt directori la licee de elită.

— Vine și Henry la petrecere! Un zâmbet involuntar mi se pune pe chip ceea ce o face pe Ella să se uite bănuitor. Încă nu i-am zis că suntem împreună.

— Și? De ce zâmbești așa? Îți place de el?

— Poate?

Dau din umeri și plec râzând. Știam că dacă-i spun o să mă tachineze sau o să țipe și nu voiam să afle tot liceul. Abia dacă vreau să afle ea. Cât despre părinții mei, o să afle când o să fie ceva mai serios.
În timp ce mă duc spre laboratorul de chimie, îi văd pe Caden, Aaron și Dante înconjurați de fete și băieți. În timp ce ceilalți doi se bucurau de atenția colegilor, Caden se uita în gol. Pierdut printre gânduri, arată ca băiețelul care îmi aducea câte o floare în fiecare dimineață doar pentru că le adoram. Arăta ca băiețelul care era fericit, zâmbea și era dulce. Arăta ca vechiul Caden.

Dorul pe care l-am închis undeva într-o cutie a inimii mele, se clatină puțin. Rana care era ascunsă de un bandaj, parcă dă să sângereze din nou.
Stop.
El e cel care nu a mai vrut să fiți prieteni!
Îmi repet asta în minte, ca o mantră, dacă nu o făceam în toți anii ăștia, cel mai probabil m-aș fi umilit, încercând să scot de la el explicați.

— Presupun că în ghiozdan o să-ți iei o rochie sau ceva, nu? Ella se uită la mine aproape dezgustată.

— Nu, de ce?

— Anastasia...

Mă uit în oglindă la ținuta mea: o pereche de blugi albaștri evazați, o bluză neagră simplă și o geacă de piele. E prea simplu? Nici nu contează! O să stau foarte puțin.

— Îmi plac hainele mele, și oricum nu mai avem timp. Henry ne așteaptă deja.

Îmi pun ghiozdanul în spate, iar în timp ce coborâm îmi spun în minte minciuna, ca să nu mă bâlbâi și să mă dau de gol. Mama și tata luau cina într-o liniște deplină ca întotdeauna. O altă regulă: la masă nu se vorbește.

— Noi plecăm, spun pe un ton destul de normal chiar dacă înăuntrul meu se ducea o adevărată luptă. Urăsc să mint, mai ales pe ei.

— Deja? De ce nu învățați aici?