Păcatele noastre

Capitolul douăzeci și unu

Caden:

— Ce ai vorbit cu Anastasia?

— Chestii de fete.

Îmi dau ochii peste cap. Are noroc că am fost de acord să vină la mine acasă. Toate lumea crede că suntem prieteni cu beneficii, însă nu e chiar așa. Cuvântul „prieteni" e prea mult spus. O chem și ea vine ca un cățeluș la mine. Asta se întâmplă cu toate fetele. În afară de una.

— Ce chestii? Insist eu.

— Am întrebat-o dacă are un absorbant, pentru că mi-a venit și...

— Bine bine, am înțeles.

Scot din buzunar pachetul de țigări, era gol. Merg afară după Dante știind că el mereu are un pachet în plus. De ce am fost de acord cu petrecerea asta? Nu am chef să văd fața nimănui.

— Spune-mi ca ai o țigară, mă pun lângă el.

— Normal.

— Mersi, iau trei, nu doar una.

— Cineva e nervos?

— Nu. Sunt foarte bine.

— Măicuța?

Nu-i răspund, ce rost mai avea când deja știe. Își aprinde și el o țigară trăgând relaxat din ea.

— Până la urmă ce ai de gând să faci?

— Mă țin de plan.

Se aude o bubuitură, și urlete care acopereau până și muzica tare. Veneau din casă Anastasiei. Sting țigara și fug numai decât. Ușa de la intrare era deschisă, intru.

— Unde e mama?

— Scumpo...

— Nu mă lua cu scumpo. Spune-mi unde e mama!

— La bunica ta. Nu am mers în nicio vacanță.

— Asta se vede clar. Prea ocupat cu mama Ellei? Cum ai putut face asta?!

Mă opresc în tocul ușii. Anastasia stătea în fața tatălui său nervoasă, aproape cu spume la gură. În timp ce doamna Nova se îmbrăca la loc. Cioburi erau la picioarele ei.
Huh, cineva s-a mișcat repede cu combinația.

— Te rog ascultă-mă. Nu e cum crezi tu.

— Nu, nu vreau să aud nimic.

Trece pe lângă mine val-vârtej. Eu și domnul Lawrence facem contact vizual preț de un minut. Ce om jalnic.
Mă țin după Anastasia, nu știam că poate merge atât de repede. Se oprește în pădure, mai exact unde era căsuța noastră din lemn. Plângea în hohote, nu i se mai vedea chipul frumos de lacrimi.

— C-Caden... se uita la mine cu ochișori pentru care aș face crimă de om dacă ar trebui.

Sare în brațele mele. Cu mâinile sale mici și fragile, mă prinde de tricou, cu picioarele îmi înconjoară trunchiul. Viața ei parcă depinzând de asta. Iar eu o las să se descarce.

— Plângi prințesă. Sunt aici.

Mă las pe frunzele reci, cu ea în poala mea. Încerc să o acopăr, avea doar o bluză subțire. Îi mângâi spatele, brațele și părul.
După mai multe minute, își ridică capul din pieptul meu, și își șterge nasul.

— Scuze, ți-am udat tot tricoul...

— Și eu te-am udat de două ori, suntem chit.

— Caden!

Zâmbește puțin ceea ce mă face să fiu fericit. Face ochii mari, realizând  că stă în poala mea și dă să plece, dar nu o las.
La naiba, îmi place când stă așa. Vreau să stea mereu în brațele mele.