Păcatele noastre

Capitolul doisprezece

Anastasia

Mă trezesc pentru a doua oară cu mâna între picioare și transpirată toată. Mă înjur în minte, nici măcar nu-mi amintesc visul, adică, coșmarul. Era ora 19:00, de cum am ajuns acasă de la ore am adormit instant. De la oboseală și de la nervi. M-am gândit doar la nemernicul de Caden, la tatuajele sale cu margarete.
Înainte să-l pot întreba ceva, și-a stins țigara și a plecat cu o mândrie prostească.

Știa probabil cât de nedumerită eram, nu avea cum să-mi răspundă, trebuia să mă lase să mă chinui de una singură, să mă gândesc întruna până îmi omor creierul. În plus, nu e prima dată, nu?
În drum spre bucătărie îmi verific telefonul, pe lângă mesajele de la Ella, mai aveam un mesaj. Era un număr necunoscut.

"Te aștept duminică, frumoaso. O să te învețe imediat fetele dansul, dar deja știu că o să fii cea mai pricepută!"

Strâng din dinți, acum are numărul meu? Serios?! O groază mă acaparează, e în stare de prea multe. Nu o să ezite să mă omoare și pe mine.
Nu mai sunt sigură pe ce vreau și ce fac. Mă simt puțin copleșită. Henry a venit din vacanța de vară și mi-a spus că mă place. De ce nu mi-a spus până acum? Ce a așteptat? Apoi, Caden se face interesat de mine, după ce mi-a spus în față că sunt un nimic pentru el.
Să nu mai spun de toată faza de la Koko cu acel...

— O să cazi dacă te mai uiți în telefonul ăla.

Odette era în pijamalele roșii cu reni, părul îi era prins într-o coadă de cal lungă. Era așa de frumoasă, sunt geloasă. Nu trebuie să încerce să arate drăguț, frumusețea ei este naturală.

— Ce faci? Știi ceva de mama sau tata? Vreau să vorbesc cu ei despre cina la familia Hemilton.

— Nu, nu sunt acasă. Am fost la magazin să fac cumpărături, când m-am întors nu mai era nimeni.

Unde ar putea fi? Ei nu prea ies din casă, preferă să stea mai retrași. E ceva foarte dubios.
Cum mai aveam o oră la dispoziție, mă uit cu Odette la un serial de pe Amazon Prime: „Vara în care am devenit frumoasă". E ciudat și amuzant în același timp că mă regăsesc puțin, adică fata e prietenă cu doi frați încă din copilărie prin prisma familiei, ca și mine.

Uneori mă întreb dacă ai mei nu ar fi fost prieteni cu soții Hemilton, eu și cei doi mai deveneam prieteni?
Dacă legătură noastră de fapt nu e chiar atât de reală? Dacă doar ne-am obișnuit unul cu altul?
Îmi scutur capul, nu are cum. Am trecut prin așa multe împreună. Era imposibil să nu ne atașăm unul de altul.
Eu și Henry ne-am atașat cam mult.

— Ești atentă? Pământul către Anastasia! Îmi flutură mâna prin fața ochilor.

— O să-mi spargi timpanele. Da, sunt atentă.

— Ce am spus? Își încrucișează mâinile la piept.

Îmi mușc buza, încercând să mă gândesc. Ce ar putea spune Odette? Ah!

— Că-ți place de Conrad?

— Nu chiar. Spuneam că Conrad seamănă cu Caden, iar Jeremiah cu Henry.

Mă uit atent la televizor, are dreptate. Conrad este tipul misterios și rece, fratele lui este cel blând și sociabil.

În orice film de acest gen, fata îl alege pe băiatul rău, lăsându-l pe celălat cu inima frântă. Nu înțeleg de ce. De ce ai alege un băiat care îți frânge inima mereu și mereu în schimbul unui băiat care îți face inima să fie în siguranță? De ce fetele aleg să fie rănite când pot fi tratate ca niște prințese?

— Apropo, mă strâmb puțin, mai ești cu Tomas?

—Huuh, nu. Ne-am despărțit, aparent mă înșelase cu jumătate din colegele mele de la liceu.