Păcatele noastre

Capitolul cinsprezece

Anastasia

După ce Henry a plecat, am stat de vorbă cu mama. Mi-a spus că e răcită, dar nu mi-a spus unde e tata și ce se întâmplă între ei. Aș putea să insist, știu că nu o să obțin nimic așa că stau cuminte. Eram gata să mă pun la somn, însă se aude ceva ciudat în geam. Buimacă deschid fereastra. Sunt lovită cu o piatră fix în frunte.

— Au! Ce nai....

— Rahat! Ești bine?

Îmi mângâi fruntea lovită, în timp ce mă uit șocată la Caden. Stătea drept, cu încă o piatră în mână și jur că arată ca un ciudat care e pe cale să intre în casă doar ca să mă jefuiască. Ce caută aici?

— Pleacă, închid geamul și mă trântesc în pat, eram obosită și clar nu voiam să stau cu el.

Nu trec nici cinci minute, se aud iar bătăi. Stai! Bătăi? Sar ca arsă din pat, doar ca să-l văd cocoțat în cireș. Doamne! Nu e sănătos la cap! Deschid geamul, încercând să nu țip la el, sau să-l plesnesc. Caden mă face violentă, nu e bine.

— O să cazi, dă-te jos!

Mă aplec puțin peste geam, cât să-l văd mai bine.

— Poftim, îmi întinde un ceas cu pietricele care luminau acum în lumina lunii.

— Ce-i cu ăsta?

Mă uit sceptică, de unde până unde îmi ia mie un ceas Rolex? Acum că stau și mă gândesc mai bine, lui chiar îi trebuie niște ședințe de terapie. De fapt, spitalul de nebuni direct.

— Am zis că nu mai ai ceasuri în casă, având în vedere că ți-am spus că vin peste două ore să te iau și tu încă nu ești gata.

Gura mi se deschide de consternare. E incredibil! Îmi trec mâna prin păr irascibilă, stătea pe o creangă care dădea să se rupă oricând. Îmi pun mâinile în șold, clătind din cap în mod constant. Oftez, mă uit la el. Vreau să-i dau una. Să-l împing și să cadă jos, poate îi vine mintea la loc.

— Nu pleci, nu-i așa?

Ochii lui metalici se uitau într-ai mei pătrunzător. Își linge buzele și-mi aruncă ceasul scump de parcă ar fi o nimica toată. De parcă ar fi un ceas câștigat la pufuleți cu surprize. Speriată să nu cumva să se strice, îl prind cu ambele mâini. Naiba, chiar mă întind, riscând să cad chiar eu.

— Cinci minute. Să fi gata în cinci minute, dacă nu, jur că vin peste tine în cameră. Putem să ne distrăm și acolo, bineînțeles....

— Bine! Doar dă-te din copac, îl opresc înainte să scoată prostii pe gură.

Când în sfârșit îl văd jos, mă dau bătută și mă îmbrac. Omul ăsta chiar ar putea veni peste mine, nu vreau să știu ce o să facă. Mi-a ajuns. Trag pe mine o pereche de blugi, un hanorac alb până în talie și-mi trag geaca de piele peste umeri. Abia acum realizez că nu am cum să ies prin față, mama m-ar putea auzi, sau chiar tata m-ar putea prinde dacă vine. Trebuie să ies pe geam.

— Avem o problemă, strig ușor. Nu vreau să cobor pe aici...

— Există ușă, Anastasia, gesticulează într-un mod care mă calcă pe nervi.  Eu nu am putut să o folosesc din anumite motive, dar tu poți, scumpo.

Îmi dau ochii peste cap. Dă-mi răbdare Doamne, că dacă-mi dai putere, jur că îl omor.

— Sherlock, tu ești? Cum de nu m-am gândit la asta? Ah, da, pentru că mama m-ar putea prinde.

Deschide buzele într-un mod de „aaa, da, ai dreptate". Își freacă tâmplele, apoi se urcă din nou în copac. Zici că e regele junglei la cum se mișcă. Îmi pun mâinile în șold, în timp ce el se întoarce cu spatele.