Păcatele noastre

Capitolul zece

Anastasia

— A fost o seară minunată, mulțumesc.

Mă întind puțin și-i sărut obrazul fin. După cele întâmplate nu m-am mai putut distra, i-am cerut lui Henry să mă ducă acasă pe motiv că mi-e rău. M-am simțit prost că l-am mințit, era prima noastră întâlnire.
Toată întâmplarea cu Armando m-a epuizat și înfuriat în egală măsură, nu am vrut să-i stric și lui starea.

— Nu-mi mulțumi, fac orice ar face un iubit normal. Își tratează iubita exemplar, îmi sărută mâna gentil.

Doamne, avea cel mai frumos zâmbet din lume. Nu zâmbea doar cu buzele, zâmbea cu absolut toată fața, luminând totul din jur. Pe mine în mod special.
Mă face să mă topesc toată.

— Ce faci în weekend? Întreb sperând să mă pot revanșa.

— Păi mama vrea să petrecem o seară în familie. Știi, când încă era împreună cu tata, obișnuiam să avem câte o seară în care ne jucam diferite jocuri, ne uitam la filme sau pur și simplu vorbeam. De când au divorțat, nu prea mai aveam cum să facem asta.

Nu doar pentru Caden a fost greu divorțul părinților. Știu că în noaptea în care s-a mutat tatăl lor a plâns pe umărul meu până a rămas fără lacrimi.
În timp ce mama lor se tot afunda în muncă, Bernard era acolo cu fii săi. Făcea temele cu ei, îi învăța să joace baschet și fotbal, le cumpăra jocuri video, îi bandaja dacă se loveau.
Cum Rebecca era absentă, băieții au fost mai atașați de tată.

— Și acum vrea să reluați aceea seară cu Richard?

Richard nu e tocmai omul meu preferat și clar nici al lor. Se vede că o iubește pe Rebecca, însă este destul de... ciudat. Mereu are o privire serioasă și nu prea zâmbește. Nici nu a așteptat ca Henry și Caden să se acomodeze cu el, și-a intrat direct în rolul de tată vitreg. Caden i-a arătat recunoștința prin ieșirile dese, aproape nu mai vine pe acasă, în timp ce Henry a tăcut din gură. A zâmbit politicos și l-a ascultat.

— Se pare că da, oftează.

— Și cum te simți legat de asta?

— Îmi place să reiau un obicei pe care obișnuiam să-l fac împreună cu tatăl meu? Nu. Am de ales? Nu. Nu sunt de acord, dar nu spun nimic căci o tratează pe mama al naibii de bine, nu vreau să le stric apele. Plus, mama chiar părea fericită când m-a rugat să facem seara asta.

Îl iau de mână. Henry se pune mereu pe ultimul loc. Are grijă ca ceilalți să se simtă bine, chiar dacă poate pe el îl doare.
Uneori simt că este ireal, prea bun pentru lumea asta.

— Caden este de acord? O să vină la cină?

— Categoric nu. Nici nu a vrut să audă, iar mama nu a insistat prea mult. Știe că nu o să ajungă la vreo înțelegere cu el, pufnește. De data asta nu-l condamn.

— Dacă devine prea mult pentru tine, să-mi dai mesaj și vin imediat. Te rog, nu te forța.

Mâna lui caldă se așează pe chipul meu,, îmi alint fața de palma lui mare. Mereu mă simt în siguranță și liniștită în preajma sa. Și cred că orice fată ar trebui să caute asta la un băiat când vine vorba de ce-i oferă. Siguranță și confort. Un prezent fericit, un viitor strălucit.

— Ce-ai spune dacă ai veni și tu la cină? Îmi sărută obrazul.

— Poftim? Clipesc de mai multe ori decât era necesar.

— Adevărul e că aș avea nevoie de tine acolo, ar fi și o ocazie bună să-i spun mamei despre noi. Dacă crezi că e prea mult, e în regulă. Nu vreau să te presez.