Păcatele noastre

Capitolul unsprezece

Caden

Trecut:

Închid ușa cu cheia, și mă trântesc nervos pe pat. M-am săturat să o tot aud pe mama ținându-mi morală pe niște note. Nu o să înțeleg niciodată de ce contează niște cifre așa de mult? Îmi reflectă inteligența? Nu. Pur și simplu m-am săturat să stau ore în șir cu niște oameni cu care nu am nimic în comun și care mă plictisesc îngrozitor. Nici nu aș mai veni la școală, însă e singura șansă să o văd pe Anastasia.

Nervii mi se întind și mai intens când îmi aduc aminte că doamna Lawrence, i-a interzis să mai iasă cu mine. Pe ce motiv? Unul de tot rahatul. „Băiatul tău o influențează pe fiica mea, nu în sensul bun, Rebecca. Îmi pare rău, dar sunt nevoită să-i interzic să mai iasă cu ea."

Degeaba a încercat mama să-i explice că suntem doar niște copii. Nu am făcut nimic grav, doar am intrat în grădina botanică noaptea. Da, știu cum sună!
Am vrut să ne ducem ca niște oameni normali, doar că ajunsesem prea târziu, la ora închiderii. Anastasia
voia foarte tare să vadă noua grădină de margarete.

Îmi place foarte mult că deși a fost și Henry cu noi, doar eu am ieșit prost. Mama Anastasiei m-a văzut doar pe mine personajul negativ. Nici măcar nu-mi pasă ce crede despre mine, mai mult vreau să mă revolt că are prea multe pretenții când vine vorba de fiica ei.

"Îmbracă-te doar cu fuste și rochii. Ești fată, Anastasia."
"Mănâncă mai puține dulciuri, ești fată și trebuie să ai un corp decent."
"Nu vorbi urât, e păcat".

Nu face aia, nu e bine aia. Doar asta știe să spună. Nici nu realizează cât de mult o afectează pe Nancy.
Și ce dacă e fată? De ce nouă băieților nu ne scoate nimeni ochii când vine vorba despre îmbrăcăminte, corp și alte multe prostii? Cu cât înaintez în societate văd cât de multe diferențe se fac când vine vorba de fete și băieți. Cât de mult suntem venerați noi, și cât de lipsite de importanță sunt ele. Și asta e o mare tâmpenie. Știți de ce?

Pentru că doar cei care se tem de o femeie ar spune asemenea aberații.

Fetele sunt niște ființe frumoase și fragile din punctul altora de vedere, însă când mă uit la Anastasia văd o fată frumoasă, puternică și plină de viață. Care ar putea face orice fac și eu. Chiar mai bine și mai mult.
Îmi trece un gând să-i dau mesaj, dar nu mai are nici telefon. Mă uit la ceas, sigur ai ei sunt acasă. Asta e, o să încerc să nu fiu prins.

De zece minute dau cu pietre mici în geamul ei. O să îl sparg dacă nu îl deschide mai repede. Sigur este acasă, oare ce tot face?
Mă urc în cireșul de la geam, sperând să nu cumva să se trezească părinții săi să ducă gunoiul. M-ar vedea în maxim cinci secunde.
Cu cât urc mai mult simt cum amețesc și mă iau toate căldurile, fir-ar naibii de frică de înălțime! Nu mă uit în jos, nu mă uit în jos!

Mă întind, cât să ajung să îi bat în geam. Niciun răspuns, nicio mișcare. Frustrarea mă cuprinde, sunt pe punctul să deschid eu geamul, dar...
Te ajut cu ceva, fiule?
Domnul Abel se uită la mine cu mâinile în șold. Părea calm și liniștit ca de fiecare dată, însă tot mă trec toți fiorii. Îmi îndrept spatele și îmi pun o expresie relaxată.

— Ce zi frumoasă de vară, domnule Abel, nu-i așa?
Treceam pe aici și am văzut aceste cireșe delicioase. Nu aveam cum să nu iau și eu câteva, nu vă supărați pe mine.

Clătină din cap, nesigur dacă să mă certe sau să îmi spună că sunt un mincinos teribil. Nu trebuie să fii geniu ca să-ți dai seama ce caut fix în cireșul de la geamul Anastasiei, când mai este unul lângă gard.