Păcatele noastre

Capitolul cinci

Anastasia

Cuvintele dor mai tare decât o palmă. Cine a spus asta, avea mare dreptate. Stau deja de cinci minute în cabină și plâng ca un copil mic. Nu ar trebui să-mi pese, dar îmi pasă. Ce i-am făcut încât să-mi vorbească în halul ăsta? Eu trebuia să fiu cea nervoasă, supărată!

Naiba, merita să-i dau chiar una peste fața aia stupid de frumoasă. Caden a fost prietenul meu cel mai bun, până într-o zi când s-a decis să se distanțeze de mine fără vreo explicație.

Acum înțeleg de ce. Am fost și sunt un nimeni pentru el. Foarte bine! Îmi șterg lacrimile, îmi dau cu apă pe față și merg jos. Nu mai am chef să stau cu ochii pe brunet, nici nu mai merită. Din partea mea poate să se și drogheze, nu doar să vândă.
Merg la bar lângă Henry.

— Hei, ești bine? Ai stat mult la baie, întreabă îngrijorat.

— Da, sunt bine, încerc să-i zâmbesc cât se poate de natural. Ce bei acolo?

— Vodka cu cola.

Nu stau pe gânduri, îi iau paharul și-l dau direct pe gât. Aveam nevoie de ceva tare, ceva să-mi amorțească durerea din piept. Arsura pe care o simțeam din cauza alcoolului era bine venită. L-am pierdut acum șapte ani, m-a durut în fiecare zi să știu că nu mai vrea să-și petreacă timpul cu mine; m-a durut să-l văd înconjurat de alți prieteni, zâmbind pentru altcineva. Însă, cu ajutorul lui Henry am putut închide rana, el mi-a alinat durerea. A stat și m-a privit plângând din cauza nenorocitului de frate-său.

— Sigur e totul bine?

Uitându-mă în ochii lui căprui, blânzi, îmi dau seama că Henry Hamilton este alesul meu. Din toate punctele de vedere.
Îl trag de cămașa albă, perfect călcată, spre mine și-l sărut. Mai bine spus îmi lipesc buzele de ale sale și rămân așa așteptând ca el să facă vreo mișcare. După câteva clipe, probabil de uimire din partea lui, mă sărută cu poftă, de parcă a așteptat toată viața asta.
Poate chiar așa a fost.
Își pune mâinile pe talia mea, trăgându-mă mai aproape de corpul său. Buzele ni se mișcau în același ritm, cu aceași dorință.

— Nu-mi vine să cred! Văd bine? Măicuța e în club?

Mă îndepărtez de Henry apoi mă uit peste umăr, văzându-l pe Aaron cu o țigară în mână și o fată peste el. Îmi dau ochii peste cap.

— Mă cheamă Anastasia. Și te asigur că nu e treaba ta ce fac eu.

Mă simțeam curajoasă, poate de la adrenalină sau de la vodkă. Ce contează? Dacă pot să le închid gura e perfect.

— Cineva a prins tupeu? De ce nu ne-ai spus Caden că micuța Anastasia, accentuează numele, a crescut?

— O spui de parcă eu sunt atent la ea, pe cel mai nepăsător ton posibil o spune. Ca niște săgeți aruncate direct în inimă.

Durerea din piept e înlocuită de un val imens de nervozitate. Vrea să arunce cu săgeți în mine? Și eu pot arunca în el, chiar mai rău.
Îl iau de mână pe fratele lui și ne așezăm pe canapea. Ignor privirea lui Dante care se plimbă peste corpul meu.

— Așa e. Nici eu nu sunt atentă la el. Uneori uit de existența sa.

Mă uit drept în ochii reci și duri ai lui. O satisfacție nebună îmi umple golul din stomac când îi văd maxilarul încleștat. Așa enervează-te.

— Îmi place măicuța asta, exclamă Dante lingându-și buzele. Noi tocmai ne jucam sticluța, te bagi?

Sticluța poate părea un joc de copii, banal, însă nu când cei trei îl joacă. Ei duc mereu totul la un alt nivel. Conștiința îmi spune să dau înapoi, să mă duc acasă, dar nu vreau să le dau un alt motiv pentru care să mă strige "măicuță". O să joc numai ca să le țin piept.