Buchet de amintiri

3. Viaţa își bate joc de mine

3.Viaţa își bate joc de mine

Mereu am avut impresia că viaţa își bate joc de mine în cel mai hilar mod, dar niciodată până azi nu am avut certitudinea asta. Mereu am greșit la cele mai simple exerciții și teste, iar pe cele mai grele le-am rezolvat fără probleme. Mereu cumpărăm ceva la un preț dublu faţă de alții. Mereu am strâns cioburile în urmă altora. Dar acum... Acum am certitudinea că viaţa mă persiflează în ultimul hal. Acum, văzându-l aici pe bărbatul care mi-a făcut cunoştinţă cu femeia din mine, la masă cu familia mea, în stânga mea, însoţit de logodnica lui, care apropo este superbă, nu pot decât să mă rog la Dumnezeu să mă ajute să-mi stăpânesc gura slobodă. Nu sunt o persoană violentă, cu atât mai puţin răzbunătoare, dar sub presiune nu reacţionez prea normal.

Îmi lipesc de chipul impietrit de șoc un zâmbet fals și întind mână spre barbatul super-sexy din faţa mea și pe un ton hotărât îi spun:

-Îmi pare bine de... cunoştinţă. Adaug ultimul cuvânt după o pauză sesizabilă, pe un ton care lasă loc de foarte multe interpretări.

Şocul se citeşte clar le faţa lui, dar îmi intră în joc. Îmi prinde mâna întinsă între degetele lui lungi, groase și puternice, ducând-o la buze. Îmi depune un sărut pe degete privindu-mă pe sub gene de parcă ar fi gata să mă devoreze acolo, de faţă cu toată lumea. Întârzie cu buzele sale fierbinţi şi umede pe pielea mea rece, câteva secunde care, sincer, mi s-au părut ore. Fiori de plăcere mi-au traversat şira spinării în faţa gestului şi privirilor sale.

-Sunt încântat şi eu pentru această reîntâlnire, domnişoară Manolescu. Glasul său dur, bărbătesc, dar melodios, parcă, îmi gâdilă timpanele. Îi zâmbesc în colţul gurii, dar nu mai spun nimic. Doar îl analizez asemenea lui, îi întorc privirile şi comunicăm într-un limbaj doar de noi stiut, un limbaj vechi și personal, limbajul pe care l-am folosit atunci.

Situaţia aceasta îmi face legătura cu trecutul. Mirosul buchetului de amintiri de pe măsuţa de sticlă din sufrageria minţii mele îmi inundă nările și îmi stimulează memoria ce derulează imagini cu noi din acea dimineaţă de decembrie.

Rochia roşie îmi cade gramadă la picioare şi rămân doar în lenjerie intimă dantelată de aceeaşi culoare. În locul ei corpul îmi este acoperit de urme umede şi fierbinți lăsate de nişte buze păcătoase. Tremur de plăcere când îmi înconjoară trupul aproape gol de la spate şi mă lipeşte de pieptul lui dezgolit. Îmi sărută gâtul într-un mod atât de erotic încât mă face să gem de plăcere. Simt o presiune ciudată în zona de jos a pântecului care tot coboară. Inima tremură și ea când pielea mi-e mângâiată de mâinile acelea dibace.

Sunt pe cale să scot un geamăt de plăcere de faţă cu părinţii mei datorat pprivirii sale insisitente. Parcă mă devorează, mă dezbracă de haine şi secrete...

Tot momentul nostru este distrus de o voce piţigăiată, ascuţită şi de-a dreptul enervantă:

-Eu mă numesc Amalia Frunză. Îmi pare bine să o cunosc pe sora lui Teo. Am auzit multe despre tine.

Eu nu! Ahh! Să o oprească cineva, vă rog! Băgaţi-i ceva în gură să tacă. Nu pot să îi mai tolerez vocea. E adevărată tortură pentru urechile mele sensibile.

Prințesa de porţelan se ridică în două picioare, iar postura de divă, eleganța şi stilul urlă că e o femeie de familie bună. Defectul ei este vocea! Ai de capul meu! Nu vreau să îmi imaginez cum ar fi să trăieşti zi de zi cu ea şi să trebuiască să o asculţi...

Adopt un zâmbet profesional în timp ce îmi retrag mâna din palma logodnicului ei şi o întind spre ea. Dăm mânile ca nişte parteneri de afaceri ce tocmai au încheiat un contract important și cu un ton lipsit de inflexiuni și sentimente spun: