Buchet de amintiri

21. Revenire

–Domnișoară, sunteți bine? mă întreabă o bătrânică drăguță, ce hrănea porumbeii din parc, atunci când mă vede că mă clatin și îmi duc mâna la frunte.

-Sunt bine. Mulțumesc! Îi zâmbesc doamnei și îmi continui drumul.

De câteva zile mă simt amețită și slăbită. Oboseala și lipsa meselor regulate își spune cuvântul. M-am ofilit ca o floare în bătaia soarelui dogoritor de vară, însă pe mine, spre deosebire de o biată floare fără apărare, m-a răpus dorul. Dorul de el. M-am îngropat în muncă să pot uita. Să îl pot uita, să mi-l scot din minte și încet-încet să încerc să mi-l scot din suflet. Cine ar fi crezut că poate fi așa greu să scoți pe cineva din cap? Eu cu siguranță așa fi crezut că este mai ușor de atât. Ar trebui să nu mă mai intereseze nimic despre el, dar este mai greu decât pare. Încă îl iubesc și probabil, în adâncul inimii mele îl voi iubi mereu, indiferent de ce bărbat voi avea în viața mea. Ba mai mult fratele meu, Teodor,  nu mai vrea să îmi spună nimic de el. Știu că vorbesc ocazional și că eu nu trebuie să știu despre asta, dar ar fi chiar imposibil. Cert e că mă simt mai mult decât frustrată neștiind nimic și totuși tot ceea ce e important – trăiește. Și mai știu că se va întoarce în patru luni dacă va supraviețui, chiar la timp pentru marele eveniment. Nu îi vreau răul, chiar dacă mi-a spart inima în mii de bucățele. Presupun că așa e când iubești – iubești indiferent de timp spațiu și situații. Iubești și atât!  Nici nu îmi dau seama cum am ajuns să îl iubesc, dar inimii nu îi poți porunci. Inima iubește și atât, dar mintea poate să decidă și mintea mea a decis să îl evite pe cât posibil.  Nu aș putea să îi revăd ochii aceia negri fără să mă pierd în adâncul lor. Nu aș putea să îi văd buzele fără să vreau să i le sărut, să i le gust, să le simt dulceața și să mă îmbăt cu miile de sentimente pe care le trăiesc în brațele lui.

Îl iubesc pe George și el chiar se străduiește să mă facă fericită. El chiar încearcă să mă hrănească cu iubire și să mă aducă la ceea ce eram odată, dar mi-e greu. Pur și simplu încă nu pot trece peste. Îl mint spunându-i că sunt bine. Încerc să par cât mai veselă și cât mai plină de viață, dar când nu e lângă mine revin la starea mea de amărăciune. Oricât aș vrea eu să evit acest lucru, îmi este efectiv imposibil. Mintea vrea să își revină, dar sufletul este așa de încăpățânat încât nici nu încearcă. Nu înțelege că nu se poate cum vrea el. Nu înțelege că în viață nu facem mereu ceea ce ne dorim și că nu putem avea mereu pe cine vrem. Viața este nedreaptă și ne pune la încercare în orice moment al existenței noastre.

E însorit afară și parcă peste tot este numai voie bună ar e deosebire de starea mea interioară care în ultima vreme s-a schimbat mai des decât vremea însăși. Păsările cântă și ne desfată urechile cu glasul lor. Îndrăgostiții se plimbă prin micul parc împrăștiind iubire prin fiecare colțișor. Copii aleargă, râd, chicotesc, țipă. Părinții îi privesc cu grijă; zâmbetul e nelipsit de pe fețele lor. Iubire! Peste tot este iubire! Iubirea persistă în timp și spațiu. Iubirea nu moare decât în momentul când moare cel ce iubește.

Telefonul care vibrează în sacul pe care îl numesc poșetă mă scoate din șirul de gânduri în care m-am pierdut. Mă așez pe cea mai apropiată bancă și încep o adevărată expediție prin poșeta care se pare că e fără fund. Telefonul sună iar și iar, dar eu încă nu pot da de el. După ce efectiv scot tot, îmi găsesc și telefonul sub o pungă goală de covrigi de Buzău. Verific cine m-a căutat atât de insistent și observ că e chiar Teodor. Îl sun înapoi văzând că am mai bine de trei apeluri de la el.

–Ce faci, Anais?

–Acum plec de la serviciu spre casă. Tu ce faci?

–Bine. Eu încă sunt la muncă. Se pare că azi voi pleca mai târziu decât am plănuit. Am vrut să te rog ceva.

–Spune. Știi că nu aș putea vreodată să te refuz.

–Vrei, te rog, să o duci tu pe Renata la medic azi. Are programare și eu nu am nicio șansă să ajung la timp.

–Bineînțeles că voi face orice pentru cumnățica și nepoțelul meu!

–Mulțumesc din suflet. Rămân dator! Trebuie să plec! Te pup și te rog să ai grijă de tine!

–Te pup și eu, Teo! Ai ți tu grijă.
Închid și îmi continui drumul spre casă de unde voi lua mașina.

Lucrurile s-au schimbat în ultimele luni. Fratele meu a făcut nuntă cu Renata, o nuntă minunată, în care a fost combinată nunta tradițională cu nunta modernă. La cununia religioasă toată lumea a fost îmbrăcată în costum popular, fiecare nuntaș având portul specific zonei geografice din care făcea parte, dar mireasa a luat răsuflarea tuturor. A avut un costum popular cu totul deosebit, lucrat manual, cu o coroniță din floricele multicolore și un voal simplu alb pe cap. Era ca o zână din poveștile străvechi ce a pășit printre muritori. Petrecerea s-a desfășurat la un restaurant select, muzica a fost de toate genurile și pentru toate gusturile, iar mâncarea multă și absolut delicioasă. Pot spune că zilele acelea chiar am uitat de tot și de toate și m-am distrat mai bine ca niciodată. 

Vestea și mai bună a venit când într-o seară am fost invitați la cină acasă la ei și am primit vestea că voi fi mătușă. Acela a fost cea mai bună veste pe care aș fi putut să o primesc. Am fost în al nouălea cer și mi-a râs sufletul când am aflat. După multă vreme a ieșit soarele și în inima mea. Dar la câteva zile după, efectul a trecut și furtunile sufletești au reapărut. Acum momente de bucurie mai am când merg cu Renata la doctor și le văd micuțul în pântecele ei cum crește sau când îl simt dând din piciorușe. Cred că e atât de minunat să fii mamă, să știi că în tine crești o altă viață, că de tine depinde altcineva… Uneori mă gândesc dacă un copil în viața mea mi-ar aduce soarele.

Cufundată în gânduri îmi dau seama că am ajuns în fața blocului, îmi caut mașina în parcare și pornesc spre casa fratelui meu.

Trei ore mai târziu mă aflu la masă cu Teodor și Renata, la un pahar de vin și povestim. Mă simt foarte singură în ultima vreme, dar aici, cu ei, parcă se mai umplu golurile din inima mea.

- Cum te simți,  draga mea? Cum a fost vizita la doctor? Își întrebă fratele meu soția.

- Sunt chiar foarte bine, iar micuțul nostru se dezvoltă sănătos și destul de repede.

- Nu te-ai răzgândit?

- Nici gând! Spune ea cu hotărâre.
Nu prea știu la ce face referire dialogul lor și probabil nedumerirea mi se citește pe chip căci de îndată fratele meu mă lămurește.

- Nu vrea să știe ce va fi până când se va naște. Mă chinuie... se plânge el cu un glas răgușit parcă de plâns.

- Cui îi pasă atâta timp cât e sănătos și va avea niște părinți așa minunați!
Nu îi prea convine că nu i-am luat apărarea,  strâmbă din nas ca un copil răsfățat și mai că îmi arată limba. Ne luptăm din priviri, până când suntem întrerupți de un sunet strident ce vine din hol. Inițial niciunul din noi nu reacționează,  dar Renata ne aduce cu picioarele pe pământ când îl face atent pe fratele meu că îi sună telefonul. Relația lor ar putea fi considerată model demn de urmat pentru iubirea ce și-o arată reciproc zilnic, dar ceea ce îi deosebește de restul cuplurilor fericite este încrederea nesfârșită unul în celălalt.

Fratele meu se ridică bosumfat și se duce să își caute telefonul. În scurt timp îl găsește în bucătărie. Se retrage în biroul lui și închide ușile. Sigur este o problemă de serviciu.

Pornesc o discuție neutră  cu Renata în care speculăm subiecte ca: parfumuri  prăjituri, ultimele trand-uri în materie de modă,  creme, farduri și alte prostii de fete.

Ne aflăm într-o discuție lejeră despre o firmă fantomă ce promovează o cremă de față cu extract de calamar, când fratele meu se întoarce alături de noi vizibil supărat. Nu spune nimic, își ia paharul de vin și se așază pe canapea lângă soția lui. O strânge în brațe și o sărută pe tâmplă.

- Ce s-a întâmplat? Întreb curioasă.

- Nimic  grav...

Se citește pe fața lui că minte. E ceva ce ne afectează pe toți,  iar el vrea să ne protejeze. Nu pot decât să îl admir pentru grija ce ne-o poartă,  dar știe că urăsc minciuna...

- Minți!

- Nu...

- Să nu te aud că negi! i-o tai eu scurt. Ești grozav... Știi că ne cunoaștem de o viață,  știi că nu poți să mă minți. De ce mai încerci asta?

- Nu e nimic grav. Nu pot să vă spun până nu știu cu exactitate ce s-a întâmplat, dar nu vă îngrijorați.

- Și nu puteai spune așa de la început?

Nu mai spune nimic. Știu că se simte vinovat.

Ca de obicei, Renata salvează situația și ne face atenți la prognoza meteo. Începe o conversație lejeră despre vremea din ultima perioadă și toate gândurile zboară departe de acel telefon.

****

- O patrulă formată din trei mașini blindate, în care se aflau și 12 militari români, a fost, ieri, în jurul orelor 15.30, ora României,  victima unui atac cu dispozitiv exploziv improvizat în timp ce se întorcea în bază dintr-o misiune de cercetare în apropiere de Afganistan. Cea mai avariată a fost, se pare, mașina comandantului în care se aflau încă trei persoane: locotenentul Perigan Lucian, împreună cu cei trei militari, sergent major Ralu Petrică, caporal Tătaru Alexandru și caporal Ilieș Florin. Impactul a fost puternic, iar militarij din prima mașină loviți grav. Cei patru au primit primul ajutor în zonă și dacă starea lor nu se stabilizează  urmează să fie transportați în  Germania. Ceilalți au căpătat doar câteva zgârieturi. Vom reveni cu detalii.

Și acum să trecem la alte știri...