Buchet de amintiri

8. Liniște

8.Liniște

Liniște și o stare de oboseală continuă resimt. Mă dor toate și mă simt amorțită. Încerc să revin la realitate. Nu îmi mai amintesc ultimele ore și cum am ajuns în pat. Știu doar că trebuia să iau masa cu ai mei și am plecat de la birou. Cred că am fost prea obosită și am adormit.

Încerc cu greu să deschid ochii. Mă doare așa tare capul. Oare de când nu am mai mâncat?

Privirea îmi este împăienjenită și nu disting mare lucru. Vreau să mă frec pe la ochi, dar când să ridic mâna dreaptă ceva mă oprește. Încerc să îmi folosesc cealaltă mână, dar o durere crâncenă pună stăpânire pe brațul meu. Ce Dumnezeu! Clipesc de câteva ori până când mi se obișnuiesc ochii. Mă uit la mână, unde durerea nu a încetat să se manifeste și observ că am un ac îmi perforează pielea, introducând-mi un lichid transparent în sânge. Am o branulă prin care bolnavilor li se administrează medicamentele mai ușor. Sunt bolnavă? Ce caut la spital?

Privesc curioasă în jur și acum îmi dau seama unde mă aflu. Totul e alb și gol. Masor camera cu privirea și nu observ nimic în afară de alte două paturi goale, o fereastră mare și cam murdară prin care lumina soarelui pătrunde în încăpere. Cred că e destul de devreme dacă e să iau în considerare culorile calde ce joacă pe cer și poziția soarelui care vestesc răsăritul.

Nu mă pot orienta și durerea de cap nu încetează. Nu pot gândi logic și sunt frustrată.

Îmi amintesc de piedica de pe mâna dreaptă și îmi orientez privirea într-acolo. Un bărbat îmi ţine mâna prinsă într-o strângere fină sprijinindu-și capul pe marginea patului. Textura părul șaten și ciufulit i-o cunosc dintr-o mie. Ce caută aici?

Pare atât de obosit, iar poziția în care doarme nu cred că este prea comodă. Sigur se va trezi cu o durere se gât și de spate mare cât China. Nu vreau să îl trezesc, dar nu mai pot sta așa. Mă dor toate, am amorțit și mi-e foarte sete. Gâtul mi-e foarte uscat și un gust amar resimt în gură. Mă foiesc puțin să mă dezmorțesc, dar nu reușesc decât să îl trezesc. Își ridică repede capul de pe pat și mă privește ușurat.

–Te-ai trezit... Spune ca pe o constatare pe un ton ușurat. Vocea îi este răgușită de la somn, dar atât de blândă. O încurcătură își face apariția între sprâncenele sale când vede că nu îi spun nimic. Îmi măsoară cercetător fața căutând ceva.

–Bună, zic eu pe un ton stins. Mi-e prea uscată gura să pot vorbi mai tare.

Zâmbește dulce când îmi aude cuvintele, dar nu întârzie să-mi răspundă.

–Bună. Cum te simți?

–Obosită... Și însetată...

–Stai un pic. Mă duc să îți pun niște apă.

Se ridică în picioare de pe scaunul cu cadru de fier și șezut de lemn pe care a fost așezat până acum, îndreptându-se spre ușă. O deschide încet și o închide la fel de încet.

Privesc spre tavanul alb din care atârnă un bec de tip neon. Ce caut la spital? Ce s-a întâmplat? Nu îmi mai amintesc absolut nimic.

Ușa se deschide cu un scârțâit pe ea intrănd Lucian cu o carafă cu apă într-o mână și cu un pahar în cealaltă. Îl privesc și îi zâmbesc. Îmi întoarce zâmbetul venind grăbit spre mine. Așează carafa și paharul pe noptiera din stânga patului. Nici nu am observat că e acolo.

–Lasă-mă să te ajut să te ridici puțin, îmi cere el.

Îi răspund din priviri și îl las să mă ajute să mă așez în șezut. Îmi toarnă un pahar plin cu apă și mi-l înmânează. Îl prind cu ambele mâini tremurânde și îl beau dintr-o înghițitură. I-l întind înapoi și mă întreabă dacă mai vreau. Dau din cap în semn afirmativ și îmi zâmbește amuzat de setea mea. Stă în picioare și mă privește. După ce beau și al doilea pahar îl pun eu însămi pe noptieră.