Buchet de amintiri

13. Nunta (Prima parte)

13. Nunta (Prima parte )

Intrare în oficiul stării civile este marcată cu ornamente de crini, un imens covor roșu și petale de trandafir alb. Cerul este senin și niciun nor nu amenință să își facă apariția azi. Păsările din parcul vecin încântă trecătorii cu trilurile lor. Ţipete și râsete de copii, alături de glume ale nuntașilor dau veselie cadrului. Mirosul buchetelor de flori care mai de care mai scumpe și mai bogate îmbăiază aerul pe care îl respir, așteptând să intre în posesia miresei. Totul este perfect pus la punct. Este cadrul la care am visat mereu să îmi fac nunta.

Dar asta nu e nunta mea. Totul, absolut totul este antiteză cu starea mea interioară. Azi totul trist mi se pare și nu pot să nu sufăr neîncetat, nu pot să nu îmi țin sentimentele în frâu. Sufletul meu e negru de tristețe și numai eu știu cum îmi forțez ochii să nu verse lacrimi. Nu pot și nu am voie să fac asta. El nu merită nici măcar una din lacrimile mele. Nu merită nici măcar un gând de al meu, nicio privire. El nu merită să-l iubesc după ceea ce mi-a făcut. Dar inimii nu îi poți porunci. Ea are propriul creier, ea are propriile reguli și gândește de una singură. Ea nu vrea să accepte faptul că totul a fost o iluzie și el nu va mai veni niciodată să o mângâie cu șoapte în miez de noapte, cu sărutări pe buze și îmbrățișări matinale.

După momentele absolut minunate petrecute împreună la Sibiu, apoi întâlnirile nocturne de la mine din apartament, unde pierdeam noțiunea timpului uitându-ne la stele, el se însoară. După diminețile care ne prindeau goi printre cearșafuri și îmbrățișați, după declarații de iubire veșnică, după nopți fierbinți și plimbări la trei dimineața prin parcul de peste drum, el se însoară. M-a mințit cu nerușinare în tot acest timp. Oare ei ce îi zicea când nu dormea cu ea? Ne-a jucat pe amândouă pe degete și i-a mers de minune după cum se vede.

Mi-a certu să renunț la iubitul meu. Hm! Am făcut-o de dragul lui. Mi-am mințit fratele, părinții, pe toți pentru el. Și cu ce m-am ales? Cu nimic. M-am îndepărtat de toți pentru el. A fost universul meu în aceste luni... M-a făcut să fiu dependentă de el ca de aer și apă. Și apoi m-a părăsit. Asta a fost lovitura de grație; cu asta m-a pus la pământ complet. M-a îngenuncheat și mi-a călcat pe inimă; mi-a făcut-o bucăți și a aruncat-o la gunoi. Odată cu ziua asta s-au sfârșit toate. Nu mai pot ierta, nu mai pot iubi, nu mai pot zâmbi sincer și din inimă. Cum s-o fac, dacă îmi lipsește? Cum să îmi folosesc inima dacă ea e distrusă și cioburile sunt lipite de pantofii lui scumpi ce-i completează costumul de ginerică.

Este îmbrăcat în uniformă și incredibil de frumos. Mi-aș dori ca lângă el să fiu eu acum în faţa ofţerului de stare civilă și să spun da din toată inima. Dar iar ajungem la inimă. De unde inimă dacă nu mai ai? Mi-aș dori ca eu să fiu îmbrăcată în acea superbă rochie de mireasă și eu să port acel zâmbet kilometric. Mi-aș fi dorit ca eu să țin buchetul minunat de crini imperiali și cale în mâini, să tremur de emoție... Dar în viață nu primim mereu ce ne dorim.

–Cetățeană Frunză Amalia, de bună voie și nesilită de nimeni iei în căsătorie pe cetățeanul Perigan Lucian?

Fiecare cuvânt îmi sparge fiecare bucățică din inimă în bucățele și mai mici, iar răspunsul mi-a creat un gol imens în suflet. Un da hotărât răsună în sala plină de nuntași. Toată lumea aplaudă, doar eu stau liniștită în cel mai retras colţ și privesc cu o indiferență mascată scena ce se desfășoară în faţa mea.Îmi port cel mai fals zâmbet pe buze, încercând să-mi țin în frâu ochii din a vărsa lacrimi. De ce sunt aici când aș fi putut fi oriunde, cât mai departe de ei și de fericirea lor? De ce îmi fac rău singură cu prezența mea aici? Simplu! Pentru că am nevoie de asta. Am nevoie să văd totul cu ochii mei, să-mi conving sufletul și inima să accepte adevărul ca să pot să mi-l scot din sistem, să închei odată capitolul acesta din viața mea. Am nevoie de asta ca să fiu fericită.