Buchet de amintiri

7. Epuizare

7. Epuizare

-Da, mamă? Spune repede că intru într-o ședință în cinci minute.

-Vino diseară la noi. Îmbracă-te frumos. E un eveniment special.

-La cât?

-La șapte să fii la noi.

-Bine. Voi fi acolo. Te iubesc!

-Și eu te iubesc enorm!

Of! Acum oare ce mai sărbătorim? Logodna lui Teo am sărbătorit-o, nu este aniversarea nimănui, eu nu mă mărit din câte știu... În fine. Văd eu diseară.

Mă simt "minunat". Am o durere de cap și de burtă aproape insuportabilă, tocurile îmi omoară picioarele, iar din punct de vedere psihic sunt terminată. De două săptămâni muncesc ca o nebună și nu mai știu de nimic altceva decât de muncă. Firma trebuie să semneze un contract important, iar eu sunt principala responsabilă cu tot. De dormit, abia dorm două sau maxim trei ore pe noapte, de mâncat mai ciugulesc ce apuc și beau cafeaua ca pe apă - nici asta nu mă mai ţine trează. Dar azi e ultima zi de chin. Gata! După ședința asta de trei ore pot să respir ușurată dacă totul merge bine.

Iau cele câteva dosare care conțin prezentarea și stick-ul cu același conținut, îndreptându-mă spre sala de ședință. În drum spre sală îi dau indicații lui Cici să vină după mine să îi întrebe pe fiecare dacă doresc ceva de băut sau de mâncat.

Adopt un zâmbet fals înghițindu-mi lacrimile de durere.Deschid ușa ce face legătura cu locul întâlnirii și mă chinui să fac impresie bună. Fusta creion este perfect aranjată, cămașa albă perfect călcată, pantofii stiletto roșii nu lipsesc, iar buzele sunt îmbrăcate de un ruj vișiniu. Părul este prins perfect într-o coadă de cal fără nicio șuviță răzleaţă. Zâmbesc larg. Sper că arăt impecabil.

Intru hotărâtă pe ușa de sticlă și îi salut pe toți bărbații care se pare că mă așteaptă.

-Bună ziua, domnilor! Mă scuzați dacă am întârziat! Spun în timp ce îmi privesc discret ceasul de pe încheietură. Se pare că sunt în "barem", ba chiar am ajuns cu cincisprezece minute mai devreme. Ce dracu!?

-Nu ați întârziat, domnișoară Manolescu. Ne-am adunat noi mai devreme. Stați fără nicio grijă... Mă informează șeful meu. Îi zâmbesc scurt în colțul gurii și la îndemnul lui tacit, iau loc pe scaunul din dreapta sa.

Port o discuție organizatorică, punând la punct ultimele detalii. Am noroc de un șef înțelegător și care deși uneori e un zmeu cu angajații săi, e cel mai dulce. Am găsit în el un al doilea tată.

Pe ușă intră și Cici care îi întreabă pe cei prezenți dacă doresc ceva. Nu prea sunt atentă la ceea ce comandă fiecare. Nu prea mă interesează. Se pare că mai trebuie să ajungă cineva care totuși se face foarte așteptat. A întârziat cinci minute pe ceas. În afaceri nu se acceptă așa ceva. Time is money. Iar banii fac lucrurile să se miște. Dar se pare că asociatul este începător și nu are niciun fel de cunoștințe în afaceri pentru că nu știe teoria fundamentală a afacerilor.

Verific încă odată ceasul. Se pare că nu sunt singura nemulțumită, dar nimeni nu spune nimic. Problema este că eu nu am dormit de câteva săptămâni cum trebuie, nici nu am mâncat cum trebuie și acum tot ce îmi doresc e să ajung acasă, să-mi fac un duș, să mănânc o pizza plină de calorii și să trag un pui de somn. Iau frâiele în mâini și mă consult cu șeful meu: