Lost On You

Capitolul 2.

O lumina puternica imi batea in ochi desi aveam ochii inchisi. Oare e raiul? De ce imi simt corpul? Incerc sa deschid ochii si dupa cateva esuari am reusit sa vad sursa de lumina. Un geam mare de sticla acoperit pe jumatate de o perdea subtire din matase. Asta era. Intorc privirea si ma ridic un fund sa pot vedea mai bine incaperea in care eram. Era o camera frumoasa. Peretii negrii care contrastau cu peretele de sticla, biroul din fata mea era tot dint-un lemn negru, totul era negru. Era atat de frumos totul. Asa ar fi aratat camera ideala pentru mine. Ma ridic usor din pat dar ametesc aproape cazand, ma prind de coltul noptierei si ma ridic din nou de aceasta data reusind sa ma echilibrez si sa nu mai ametesc. Oare visam? Oare asa arata raiul? Oare nu am murit? Cum nu am murit? Eram in fata tirului, mi-am pierdut constiinta si nu mai vedeam. Toate intrebarile astea imi steabateau fiecare coltisor al mintii. Ajunsa la geamul de sticla feresc perdelele si raman socata de privelistea care imi facea pulsul sa creasca si genunchii sa tremure. Era spectaculos totul. Eram la etajul 40 sau 50 caci vedeam tot Seulul de aici. Oamenii erau atat de mici si neinsemnati in momentul asta.
-Deci te-ai trezit!aud o voce ragusita dar straniu de familiara.
-Da!spun intorcandu-ma cu fata spre persoana care tocmai incepuse o conversatie cu mine. Era el... acelasi par negru ca abanosul, acelasi ten alb, dar parca parea mai putin alb decat prima data cand l-am vazut. Poate era bolnav atunci. Privesc mai atent trasaturile lui, avea niste buze mari, pline si rosiatice si un nas...normal as putea zice. Perfect as fi un cuvant mai potrivit pentru nasul lui. Ochii sai...m-am pierdut in ochii sai care erau atat de negri...mai negri decat parul... era un barbat frumos. Mult prea frumos.
-Ai teminat de scanat?
-Ce?spun intrerupta din sirul de ganduri. Ma holbasem la el pret de un minut, cred. Dar el nu zisese nimic. Nu se suparase, nu?
-Gata cu analizarea trasaturilor mele?
-Scuze...nu am vrut. De ce sunt aici? M-ai salvat iar? De ce tot apari in momente in care nu vreau sa apari?spun si o lacrima se scurge pe obraz in jos.
-Nu plange. Da, te-am salvat. Si de teama ca vei muri ai lesinat, in bratele mele... si cum nu am habar unde stai...te-am adus acasa la mine.
Nu trebuie sa mori, Haneul! Trebuie sa ramai in viata indiferent de situatiile grele prin care treci.
-Haneul? Eu nu sunt Haneul! De unde ai mai scos si numele asta?spun si zambesc in coltul gurii.
-Scuze...semeni cu o cineva cunoscut. Spune-mi cum te cheama?
-Naeun! Joo Naeun! Tu esti?
-O sa afli! Nu acum dar o sa afli!spune si imi prinde mana in a sa in semn de "incantat de cunostinta".
Nu ii aflasem numele, e bogat din cate vad, sta intr-un apartament, cred, la etajul...
-La ce etaj suntem?
-48. Ai de gand sa te arunci?
-Nu. O sa raman in viata doar pentru a afla cine esti tu!spun intinzand spre el degetul aratator. Acum pot pleca?
-Nu! Nu poti! Data trecuta cand ai plecat ai incercat sa te sinucizi din nou. Acum am de gand sa te tin aici pana iti scoti din minte gandurile sinucigase.
-Atunci arata-mi apartamentul.
-Haide!spune cu aceeasi voce rigida pe care in timpul discutiei nu o mai resimtisem chiar atat de dura. Parea mai calda....sau poate ma obisnuisem eu cu vocea sa. Am acceptat sa raman la el in apartament doar pentru a nu fi nevoita sa ma intorc acasa....la tatal meu. Imi arata toate incaperile de prin apartament.
-Cam asta e tot! Sper sa te acomodezi cu noul coleg de camera.
-Coleg de camera? Ce? Mai sta cineva aici?
-Nu. Eu sunt ala. Si unde te-ai trezit tu...acolo e camera mea!
-Ce? Sa dorm cu tine? Nici vorba! Eu am plecat de aici!spun apucand in mana clanta usii dar sunt prinsa de mana si stransa tare. Un scancet imi scapa printre buze si sunt intoarsa cu fata spre...el... asa o sa ii spun din moment ce nu ii stiu numele.
-Ramai aici! O sa dorm eu pe canapea!
-Da-mi drumul. Ma doare!cateva lacrimi se scurg pe fata mea.
-Imi pare rau! Nu am vrut. Nu pleca! Te rog! Ramai cu mine!atitudinea lui se schimba radical. O vanataie deja aparuse pe incheietura de care ma stransese el.
-Vino sa punem gheata pe vanataie ca sa se treaca.spune si imi apuca mana de cealalta incheietura atat de usor incat abia ii simt mana.
Ne asezam pe canapeaua neagra din living care era singurul lucru de culoare inchisa de acolo. Toata camera era alba...complet alba. Aduce o punga cu gheata, imi desface maneca camasii si o ridica pana deasupra de cot. Alte vanatai capatate cu o zi in urma era inca proaspete pe pielea mea.
-Asta tot eu am facut-o?intreaba, in glas simtindu-i-se ingrijorarea.
-Mnu... e o chestie personala.
-Ohhh! Deci ai chestii personale.
-Da.
Punga cu gheata este pusa pe vanataia mea iar la contactul cu pielea fierbinte tresar.
-Doare?
-E rece!
-Deci nu doare?
-Nu.
Conversatiile noastre erau scurte si fara sens cat despre contact vizual in timpul lor...nici vorba. Nu reuseam sa il privesc in ochi fara sa raman cateva minute holbandu-ma in ei. Parca ma hopnotizau.
-Cand o sa pot pleca?
-Nicio... Abia dupa ce iti trec ideile cu "sinuciderea e singura solutie".
-Si asta cand?
-Tine doar de tine. Eu doar te gazduiesc aici.
-Si eu din ce traiesc?
-Cum adica?
-Bani? De unde cheltuiesc? Mancare?
-De la mine!
-Nu accept. Nu! Pot fi menajera ta! Pot nu?
-Da. Poti.schiteaza un zambet in coltul gurii. E atat de frumos cand zambeste. Ce tot spun. Nu nu e! E doar...el. Asa e el! Frumos. Stomacul meu se agita in continuu...il cred si pe el. De aproximativ...doua zile nu am mai mancat nimic. Ba da! Un fursec la Sun! Asta ieri...
-Ti-e foame? Asta uitasem sa fac! Sa iti dau de mancare!
-Sa imi dai de mancare? Par vreun animal de companie?
-Nu. Scuze. Doar m-am exprimat gresit.spune razand. E frumos cand rade. Zambetul lui iti da o stare de bine in momentul in care il vezi.

▫▫▫
-Haide. Asta e tot ce am, momentan. Ma duc mai tarziu la cumparaturi. Spune si imi impinge un bol de ramen fierbinte.
-Multumesc. Daca vrei, pot merge cu tine sa te ajut sa cumperi chestii!
-Vrei sa te platesc si pentru asta?
-Normal.
-Oh, bine. Mananca acum si lasa discutiile pentru mai tarziu.