Suflet alb (II)

2. Slăbiciune

Aka Manah.

M-am trezit deodată, simţind cum toată energia îmi revenise. Numele lui. Numele lui de demon. Dacă îi ziceam asta, eram sigură că m-ar fi ascultat.

Sau omorât. Una din două.

Dar eram, oare, dispusă să risc?

Era un întuneric apăsător în cămăruţa în care mă aflam, dormind în patul improvizat lângă, aparent, mama mea. Eram învelite cu nişte blănuri călduroase, însă eu încă resimţeam frigul până în măduva oaselor.

Injerd —mama— mă muncise până apusese soarele, iar apoi m-a condus într-o cocioabă minusculă, care mai avea puţin şi se dărăma, susţinând că asta era casa noastră. Eu am zâmbit strâmb, ajutând-o să pregătească „ceva d-ale gurii", deşi mai mult o încurcam, într-un final, dându-mă la o parte, iar după ce ne-am umplut stomacurile, ne-am pus la culcare, căci următoarea zi va fi la de grea şi năucitoare ca aceasta.

Aflasem că eram servitoare ale conducătorului Erik însuşi. Stăteam lângă...locuinţa lui presupun. Nu prea învăţasem despre această eră din istoria omenirii aşa că eram pe dinafară. Din câte am înţeles, eram de cel mai jos rang, ocupându-ne cu rufele şi cu hrănirea animalelor. Servitoarele mai „superioare" făceau curăţenie, mâncare şi aveau grijă de familia conducătorului.

Mie îmi plăcea, oarecum, rolul pe care îl aveam. Voiam să fiu neînsemnată. Nu mi-aş fi dorit să dau nas în nas cu un viking nervos şi pus pe cuceriri de pământuri şi de femei, deopotrivă. Ar fi fost ideal, de fapt, să nu-l întâlnesc niciodată. Din câte am înţeles, atât de la Vladimir, de la mama cât şi de la celelalte servitoare, arătam destul de bine. Cel puţin pentru vikingi.

Mi-am scuturat capul, încercând să-mi alung întrebările năucitoare din minte, la care oricum nu aveam răspunsuri. Am încercat să adorm din nou, când, deodată, cineva mă smuci de braţ, făcându-mă să mă ridic instantaneu din pat.

—Grimhilde! Ce dracu'? Trezeşte-te! Mai e puţin şi răsare soarele!

—D-d-da, imediat, am zis eu, dezorientată şi holbându-mă la chipul ei absolut deloc obosit.

De unde avea atâta energie femeia asta?

Mi-am schimbat roba cu una mai curată, care arăta exact la fel. Mă simţeam împuţită, iar părul îmi striga neajutorat după o baie. Presupun că obiceiurile mele de fată de oraş îşi spuneau cuvântul.

Injerd era deja pregătită. Începu să facă ceva de mâncare, iar mirosul de sânge şi carne îmi întoarse stomacul pe dos. Ştiam că ei erau obişnuiţi cu aşa ceva, dar eu am preferat să nu fiu atentă la ce prepara ea. Închideam ochii şi mâncam, încercând să ignor conştiinţa care îmi urla să vomit totul. Dacă voiam să supravieţuiesc, trebuia să mă hrănesc, indiferent cu ce.

După ce am terminat, am ajutat-o să strângă ustensilele —dacă le-aş putea numi aşa— şi vasele din lut în care am mâncat. Erau confecţionate cu măiestrie şi m-am mirat că noi aveam aşa ceva, având în vedere poziţia josnică în care ne aflam.

Observând că mă holbam destul de intens la un bol, Injerd pufni uşor şi mi-l luă din mână.

—Pe ăsta l-a adus tac-tu, când a plecat în primul raid. Nu mai ţin minte unde au fost, dar ştiu că a fost un raid de mare succes. A reuşit şi el să pună mâna pe câteva chilipiruri. Şi blanurile alea de pe pat tot de acolo sunt.

Vorbea pe un ton vesel, deşi eu observasem că era nostalgic şi trist. Pusese vasele sub pat şi se ridică în picioare, scuturându-şi roba.

—Tata unde e? am întrebat-o eu, deşi am regretat imediat cum vorbele îmi părăsiră gura.