Suflet alb (II)

9. Cersetoare

1450, Constantinopol, Imperiul Bizantin

Tot ce vedeam era galben.

Eram întinsă pe pământul bătătorit, auzind urlete, strigăte, tânguieli, râsete.

— Amadeia! Amadeia!

M-am uitat în jurul meu dezorientată, neştiind de ce acest nume îmi era urlat în urechi.

M-am răsucit, privind în spatele meu, unde un copil îmi zâmbea galeş.

Era murdar din cap până în picioare, tunica lui albă fiind acum maronie, iar părul său blond nespălat stătea prins de scalp. Ochii săi căprui mă priveau entuziasmaţi, coborând din când în când la mâinile sale, care ţineau un codru de pâine.

Realizând că îmi vorbea mie, am clipit rapid de câteva ori şi, dregându-mi glasul, i-am răspuns pe un ton blând, deşi tremurat:

— Da?

— Uite ce am adus!

Îmi întinse pâinea, aproape sărind în sus de bucurie. Mă holbam la bucăţica de pâine, neştiind dacă să o iau sau nu.

Mi-am ridicat din nou ochii la faţa băieţelului, care privea cu foame alimentul din mâinile sale.

Am zâmbit calmă şi i-am apucat ambele mâini, strângându-le şi împingându-le în pieptul său.

— O poţi mânca tu. Nu îmi e foame.

Şi chiar nu îmi era. Simţeam o senzaţie copleşitoare, de parcă tocmai ce reuşisem să deschid ochii după foarte mult timp.

Nu îmi aminteam nimic. Era ca şi cum toate amintirile mele erau şterse cu buretele. Oare mă lovisem la cap? Probabil aveam amnezie.

Amnezie? Ce înseamnă acest cuvânt? De unde îl ştiu?

Mi-am scuturat capul, încercând să ignor gândurile confuze.

Nu ştiam de ce, dar eram fericită. Fericită că trăiesc. Pesemne înnebunisem. De ce aş fi fericită datorită unui astfel de lucru?

— Sigur nu vrei? Nu ai mai mâncat de câteva zile!

Vocea băiatului mă trezise din reverire, făcându-mă să tresar uşor.

— Ce? Ah, nu, nu, e în regulă! Mănâncă tot, să te faci mare!

Băiatul îmi zâmbi şi se aruncă în braţele mele, care abia acum observasem, erau slabe ca nişte beţe. Străduindu-mă să ignor acest lucru, îl îmbrăţişez şi eu, bucurându-mă de senzaţia familiară pe care mi-o confera acest corp micuţ.

— Mi-aş fi dorit să fii tu adevărata mea soră! suspină el, strângându-mă mai tare.

Deci nu îmi era rudă? Dar îmi era atât de familiar acest copil...

— Diodor!

O femeie slabă şi deşirată, purtând o robă neagră, veche şi jerpelită, se aproprie repede de noi, privindu-ne cu ochii ei negri, de aceeaşi culoare ca părul său, într-un mod alarmat.

— Ţi-am zis să nu mai dispari de lângă mine! Dacă te prindea negustorul cum puteam eu să te mai scap?!

Băieţelul se retrase din braţele mele şi se poziţionă în faţa mamei sale -probabil- cu faţa plecată şi vinovată.

— Voiam să îi aduc ceva Amadeiei...

— Oh, copilul meu...

Femeia îl îmbrăţişă, strângându-l tare, de parcă i-ar fi fost frică că ar fi fugit de lângă ea în următoarea secundă. Încă ţinându-l în braţe, îşi îndreptă privirea spre mine, care încă eram tolănită pe pământ, prea mişcată de scena tristă şi tandră din faţa mea.