Suflet alb (II)

15. Rebecca

Tot ce vedeam era negru.

Un negru dens, atât de dens încât nu îmi puteam vedea nici mâinile. Inima îmi bubuia în piept, iar liniștea apăsătoare mă sufoca, îmi fura respirația. Nu îmi dădeam seama dacă aveam ochii deschiși sau nu; nu era nicio diferență. Mi-am deschis gura, însă nu ieșea niciun sunet. Întunericul mă înghițea complet, nelăsându-mă să pot gândi rațional. Dar cum puteai gândi rațional când simțeai cum corpul îți amorțea complet și nu era nicidecum vreo cale de scăpare?

Era însuși infernul. Nu puteam vorbi, nu mă puteam mișca. Nu îmi simțeam picioarele, mâinile, trupul în întregime. Tot ce puteam face era să respir. Și să gândesc.

Oh, gândurile. Cel mai mare dușman al meu! Felul în care mi se învolburau în minte, cum se agitau să iasă la suprafață, iar când credeam că le prinsesem definitiv, fugeau speriate în adâncul conștinței mele. Cu cât încercam mai tare să le vizualizez, să le rostesc cu voce tare, cu atât îmi slăbeau forțele, rămânând în final doar cu o migrenă îngrozitoare și nicidecum cu o idee despre locul în care mă aflam.

Lacrimi fierbinți mi se rostogoleau pe obrajii inerți, frustrarea mea crescând peste limite, aruncându-mă în abisul nebuniei, sleindu-mă de puteri, distrugându-mi orice fărâmă de speranță...

Nu.

Nu puteam să renunț acum.

Eram mai puternică de atât. Nu mă puteam lăsa doborâtă doar de atât.

Eram?

― Rebecca!

O imagine îmi apăru, deodată, în minte. O femeie brunetă și tânără își întinse brațele lungi și ferme înspre mine. Ochii ei negri mă priveau într-un mod tandru și drăgăstos. M-am încruntat la ea, neînțelegând de ce părea atât de uriașă pe lângă mine.

― Rebecca, pui mic, te-am căutat peste tot!

O cută îi apăru între sprâncene; un semn de îngrijorare. Îmi zâmbi radioasă, iar cadrul din jurul ei se lumină, de parcă ea însăși era soarele. Mă orbea.

Mi-am frecat ochii răniți de lumina puternică.

Am scos un chițăit surprins.

Îmi priveam pumnii mici și drăgălași, de bebeluș.

Intrasem în panică.

Cum? Cum? Cum?

― Ce-ai pățit, Rebecca? Te-ai lovit?

Am tresărit auzind tonul alarmat al femeii.

Ea începuse să mă analizeze din cap până în picioare și, când observă că eram în perfectă stare, mă luă în brațele ei puternice, ridicându-mă până în înaltul cerului.

Pământul părea atât de departe! Mă simțeam de parcă zburam!

Am început să râd, surprinsă de înălțimea la care mă aflam.

La un moment dat, femeia începu să mă zgâlțâie, iar eu, înfricoșată că aș putea să cad de la acea distanță, mi-am înfășurat mâinile în jurul gâtului ei.

Mi-am ascuns capul în pieptul ei, fiind anxioasă de gestul meu. Dacă urla la mine că o sugrumam? Dacă o deranja faptul că mă apropriasem atât de mult de ea?

Însă, spre uimirea mea, râsetul ei cristalin îmi reverbă în urechi, imprimându-se ca cerneala pe foaie în creierul meu.

― E în regulă, Rebecca! Nu are de ce să-ți fie frică!