16. Roșu și albastru

3.2K 315 12
                                    



Era frig afară.

Mă aflam pe pământul rece. M-am ridicat șovăitoare, deși îmi simțeam picioarele ca de plumb. Nu vedeam nimic în jurul meu.

Cineva m-a împins, făcându-și loc să treacă, având în vedere că stăteam în mijlocul drumului.

M-am întors înspre el dezorientată. Doi ochi negri mă priveau amuzați.

―...Vladimir? l-am întrebat eu șocată, însă el doar își ridică sprâncenele, într-un mod confuz și surprins.

― Nu, îmi răspunsese el. Cred că mă confunzi...

― Rebecca?

Mi-am deschis surprinsă ochii.

Deasupra mea erau cele două râuri roșii de care îmi fusese atât de dor. În mod involuntar, un zâmbet mi se furișă în colțul gurii și i-am șoptit pe un ton emoționat:

― Da?

― Ar trebui să mănânci ceva...

Avea o privire îngrijorată. Nu voiam să își facă griji pentru mine. Suferise destul deja.

― E în regulă. Nu îmi e foame.

O cută fină îi apăru între sprâncene, iar ochii i se îngustară, fiind vizibil în dilemă.

― Sigur nu te doare ceva? Ar cam trebui să vizităm un spital...

Nu voiam să aud așa ceva! Uram spitalele!

Mi-am dat ochii peste cap și m-am ridicat în capul oaselor. El mă apucă grijuliu de braț, ajutându-mă să mă sprijin de pernele uriașe ale patului său.

Era o senzație atât de minunată să fiu din nou în apartamentul său, de care îmi fusese frică înainte. Trecerea timpului devenise un mister total pentru mine; aveam impresia că trecuseră ani de zile de când plecasem din apartamentul lui, deși el îmi spusese că mă trezisem doar după câteva minute de la incidentul cu Lamashtu.

Iar ce era și mai rău... nu îmi aminteam în întregime ce pățisem în timpul în care fusesem moartă. Aveam impresia că totul fusese doar un coșmar pe care nu mi-l puteam aminti, însă unele fragmente care îmi răsăreau în minte păreau atât de reale...

― Ești bine?

Am tresărit ușor. Am clipit rapid și m-am uitat drept în ochii lui.

Nu mă puteam abține din a-i zâmbi.

― Da. Acum sunt.

Buzele sale roșii se curbară într-un zâmbet oarecum fals. Știam că zâmbea doar de dragul meu, deși încruntătura nu dispărea niciodată.

― Ai dormit cam mult, mi-a spus el pe un ton ușor agitat.

Am dat din umeri neafectată.

― Cred și eu. Mi-a cam furat energia trezitul din moarte.

Încruntătura crescu și mai mult.

Își încrucișă brațele la piept, uitându-se în gol in dreapta mea.

― Însă tot nu înțeleg...

Se opri în mijlocul propoziției, lăsându-și întrebările și bănuielile să atârne nespuse în aer.

― Hmm? am murmurat eu, curioasă de ce voia să zică.

El zâmbi ușor, reîntorcându-și privirea asupra mea.

Suflet alb (II)Unde poveștirile trăiesc. Descoperă acum