Suflet alb (II)

28. Începutul sfârșitului

Tot ce vedeam era negru.

Căzusem. 

Oare?

Nu puteam fi sigură de nimic. Totul părea un vis, de parcă închisesem ochii pentru câteva secunde și ajunsesem într-un coșmar. 

Îmi era frică să dorm în continuare.

Dar îmi eram și mai înspăimântată de posibilitatea de a mă trezi.

― Ai omorât-o?

Voci ciudate îmi gâdilau urechile, de parcă ceva anume se zbătea să mă scoată din transa ciudată și înfiorătoare.

― Nu încă, răspunse o șoaptă pe un ton dur și impasibil.

― De ce nu mișcă?

― Atât de slabă este moștenitoarea tronului?

― Ne-am așteptat la prea mult din partea unui copil...

― Lamashtu are dreptate. Nu înțeleg cum coalițile încă există... nu au văzut cât de vulnerabilă este această ființă?

― Nu toți demonii judecă cum trebuie. Nu toți sunt ca Lamashtu.

Murmure, murmure, murmure, șoapte, șoapte, șoapte.

Era un vis?

Sau era realitate?

― Deschide-ți ochii!

Brusc, ochii mei s-au deschis, lăsând lumina orbitoare să-i rănească. Am scâncit îndurerată, încercând să-i acopăr, însă mâinile mele nu se puteau mișca.

― Degeaba încerci, zise o dihanie roșie, cu părul alb ca neaua, cu patru brațe și picioare de lup.

Mi-am mușcat buza, nevrând să țip.

Nu, nu, nu. Nu este o iluzie, Rebecca. Ești din nou în iad. Lamashtu te-a prins.

Oare mai exista speranță?

― Oh, Rebecca, Rebecca, Rebecca... dacă ai fi lăsat să se termine totul atunci când ai făcut 18 ani... ar fi fost o moarte mai ușoară pentru tine. Acum... va trebui să îți urmezi tatăl.

Am inspirat, am expirat.

Știam ce făcea.

Diavoli de toate dimensiunile erau adunați în încăperea spațioasă, unde se afla tronul iadului. Flăcările pulsau furioase, emanând o căldură pe care abia o simțeam din cauza naturii mele demonice, iar mișcările umbrelor mă făceau să cred că întunericul prinsese viață.

Erau toți adunați aici.

Lamashtu încerca să-i atragă de partea sa pe toți cei care au rămas pe lângă luptele pentru tron. Încerca să le dea un ultimatum. Ori cu ea, ori cu mine, cea care oricum va muri.

Un singur gând îmi trecu prin minte în acel moment, un nume mai precis și, spre surprinderea mea, nu era cel la care mă așteptam.

Belial.

Trebuia să trag de timp. Cu siguranță un luptător din trupele lui ar fi aflat de răpirea mea. Cu sigurantă ar fi venit să mă salveze.

Doar eu eram moștenitoarea de drept a tronului...

Nu-i așa?

― Acum, dacă îți vei cere iertare pentru încercarea de a-mi fura tronul câștigat și dacă vei implora milă... îți voi oferi o moarte mai rapidă.