21. Vulnerabilitate

3K 322 19
                                    

Picioarele îmi tremurau atât de tare încât nu știam sigur dacă voi ajunge acasă.

Lacrimile îmi curgeau șiroaie pe obraji, iar gura mi-o simțeam atât de uscată de parcă nu mai băusem apă de ani de zile. O presiune ciudată se instală în pieptul meu, făcându-mă să strâng în pumn pieptul cămășii. Era o durere insuportabilă, de parcă cineva mă înjunghiase în inimă.

Singurul lucru pe care îl vedeam în fața ochilor era expresia terifiată a bărbatului înainte să cadă inert pe pământul rece. Îi fusese frică de mine, fusese înspăimântat. De mine.

― Ce am făcut? îmi repetam eu mie însămi, holbându-mă în gol, încercând să mă țin pe picioare. Ce am făcut...? Ce am făcut...

La un moment dat, privirea mi se încețoșă iar străzile întunecate din jurul meu începură să dispară.

Mi-am închis ochii, ajungând în infern.

***

M-am trezit, tresărind, neștiind cum reușisem să aterizez în patul din camera lui Vladimir. Studiam calmă pereții albi și mobila alb-neagră, încercând să-mi amintesc cum naiba ajunsesem acasă în stadiul în care mă aflasem.

O bătaie ușoară se auzi în ușă, iar eu mă uit confuză, neînțelegând cine ar putea fi.

Oh! Probabil era Vladimir!

Dar dacă era Vladimir... ce-l apucase să bată la ușă?

Mi-am dres glasul, simțindu-mă în continuare ușor amețită, și am zis pe o voce tremurată și jalnică:

― Intră!

Vladimir deschise ușa și mă privi reticent. Am oftat în sinea mea, urând comportamentul lui atât de ciudat de când aflase că eu fusesem Amadeia. Dacă știam că va fi așa, mai bine nu afla niciodată! Era numai vina bărbatului cu ochi verzi!

Vladimir se îndreptă spre pat și se așeză la vreo 3 palme distanță de mine. M-a privit cu atenție, asigurându-se că totul era în regulă cu mine.

Am stat amândoi în tăcere câteva minute. Când voiam să îmi deschid gura, să bag orice subiect de discuție ca să nu mai fie acea atmosferă jenantă, el mi-o luă înainte:

― Ești... bine? Am văzut că te-ai hrănit.

Mi-am bulbucat ochii la el. Imediat ce am înregistrat ce a spus, mă gândeam că era nebun. Despre ce hrănit vorbea?

Însă după câteva secunde de gândit, amintirile năvăliră ca un tsunami peste creierul meu, sufocându-mă de-a dreptul.

Țiganul. Pata roșie. Ochii mei. Expresia lui. Moarte.

Moarte.

― Oh, Doamne! am șoptit eu, proptindu-mi mâna în cap, prinzându-mi șuvițele, vrând parcă să mi le smulg din cauza frustrării.

Într-o milisecundă, Vladimir mă apucă de mână și o îndepărtă de părul meu. O ținea calm în spațiul dintre noi și începu să o mângâie, vrând să mă liniștească. Mi-am pus cealaltă mână peste gură, iar lacrimi enervante începură să îmi curgă pe obraji.

― V-v-vladimir... ce am făcut?

Tristețea din glasul meu se oglindea în ochii lui. Părea... chiar părea că suferea odată cu mine. Am început să plâng cu suspine, iar el, luându-mă prin surprindere, se lipi de mine, îmbrățișându-mă la fel de intens ca ziua trecută, când a aflat adevărul.

Suflet alb (II)Where stories live. Discover now