Suflet alb (II)

3. Dansatoare

1064, Cairo, Egipt

Tot ce vedeam era albastru.

Mă holbam la cerul senin, neînţelegând cum negrul fu înlocuit brusc de această culoare strălcucitoare şi rece.

Deşi era rece eu simţeam că fierbeam.

M-am ridicat de jos, iar căldura înăbuşitoare mă făcu să transpir instantaneu. Mi-am privit mâinile, care erau şi mai negre faţă de cele ale corpului anterior. M-am studiat puţin, observând că eram îmbrăcată într-o robă albă, având şi un şal de aceeaşi culoare în jurul capului.

—Femeie, treci înapoi pe cămilă! Crezi că avem timp să cădem pe jos, cu soarele ăsta dogoritor? Se aproprie noaptea!

Am tresărit, uitându-mă înspre sursa strigătelor.

La câţiva metri depărtare de mine, se aflau patru bărbaţi, aşezaţi pe cămilele extenuate, încărcate de tot felul de cutii şi pânze. Mi-am scuturat capul, încercând să par cât mai natural. Îmi învăţasem lecţia. Mă voi modela după oamenii ce trăiesc aici. Nu voi fi o ciudată.

M-am răsucit pe călcâie, observând o umbră mare în faţă-mi, şi am început să mă holbez la animalul ce îmi aştepta reîntoarcerea pe cocoaşă. Îmi părea mai mult a dromader, decât a cămilă, dar nu aveam de gând să atrag atenţia asupra mea, mai mult decât o făcusem deja. Nu ştiam cum să mă sui mai exact pe acest animal care era folosit în mare pentru transport şi nu pentru călărit, însă am reuşit cumva. Frica mi-a invadat pieptul, făcându-mă să respir sacadat, combinat cu aerul cald şi uscat, însă dromaderul începu să înainteze, urmând cele 4 cămile, pe un drum care nu ştiam unde va duce.

Unde mă aflam acum? În Africa? În Arabia Saudită? Asia?

Tot ce vedeam în jurul meu era ba albastru, ba galben, nicio urmă de verdeaţă, nicio urmă de civilizaţie.

Mi-am ascuns faţa în blana arsă a animalului, forţându-mă să nu urlu de frustrare şi spaimă.

Vladimir mă omorâse. Am simţit când mi-a rupt gâtul. Totul devenise negru, iar apoi, deodată, am privit cerul senin şi albastru. Am simţit nisipul arzător pe spate, printre degetele mâinii, am auzit oamenii urlând după mine, deşi nu i-am putut analiza, fiind acoperiţi din cap până în picioare cu acelaşi tip de ţinută pe care o purtam şi eu. Trăiam din nou. Nu înţelegeam cum, dar trăiam.

Nu trebuia să mă întorc înapoi în iad, odată cu moartea mea? Nu aşa era logic? Nu propria-mi moarte m-a aruncat în infern?

Mai murisem înainte?

Încercând să îmi amintesc trecutul, o migrenă mi se instală treptat în spatele capului, făcându-mă să strâng mai tare blana animalului, făcându-l să se bălăngăne confuz. Mi-am ridicat uşor capul şi am observat cum unul dintre bărbaţi era în dreptul meu, îngustându-şi ochii la poziţia aplecată pe care o adoptasem.

—Gizeh? Ce ai păţit? mă întrebă el, probabil în arabă.

Eu înţelegeam fiecare cuvânt, precum data trecută. Clipind rar, mi-am îndreptat reticentă spatele şi m-am holbat la el, realizând abia minute mai târziu că îmi adresase o întrebare.

—Ah...da, da, sunt bine.

Vocea mea era atât de ascuţită, încât cu greu m-am abţinut să nu scot un ţipăt surprins. Mi-am lipit palma de gură, făcându-l să îmi arunce o altă privire confuză.

—Mişcă-ţi animalul mai cu viaţă. Trebuie să ajungem în capitală până la lăsarea nopţii, căci altfel vom muri îngheţaţi. Nici apă nu prea mai avem.