Suflet alb (II)

6. Clacare

— Ai emoţii?

M-am răsucit agitată spre fata din spatele meu, care îmi zâmbi cu gura până la urechi, dându-şi dintr-o mişcare fluidă părul lung şi şaten pe spate.

— ...cred că da, am răspuns eu sincer, neştiind exact cum mă simţeam.

Era foarte ciudat. Era ca şi cum aş fi avut încredere în mine, deşi nu aveam de ce.

Aveam o vagă impresie că Gizeh era cea care mă liniştea, fiind sigură pe talentul său pe care îl cultivase atâţia ani. Lucru ce mă făcea să mă simt extraordinar de inconfortabil: mă gândeam din ce în ce mai mult la conştiinţa ei, care era ascunsă undeva în interiorul acestui corp.

— Nu are de ce, mă asigură fata, scrutându-mă veselă cu ochii ei căprui şi mici.

Am dat din cap, nefiind capabilă de a continua conversaţia. Emoţiile mă făceau să tremur din tot corpul, de parcă m-aş fi pregătit să dansez deja, deşi nu venise încă semnalul.

Una dintre fete dădu jumătate de părtură la o parte, pentru a trage cu un ochi la nobilii care stăteau în camera alăturată, discutând, răzând şi consumând, evident, băuturi alcoolice.

— Ce bine arată acela! spuse ea, surprinsă şi entuziasmată.

Curioase, celelalte fete începură să se îngrămădească, pentru a trage cu ochiul de după pătură.

— Ce păr moale şi catifelat pare să aibă!

— Ochii lui sunt atât de întunecaţi!

— E îmbrăcat tot în negru...îl face să pară atât de misterios!

M-am încruntat. Păr, ochi, îmbrăcăminte neagră...

Deodată, mi-am ridicat sprâncenele bănuitoare şi mi-am făcut loc, dând coate în stânga şi dreapta, pentru ajunge în faţă, ca să văd mai bine. Deşi zeci de şoapte scandalizate îmi strigau în ureche, eu nu le auzeam. Priveam ţintă la bărbatul care stătea chiar în dreapta marelui Karam, mângâind nonşalant un tigru ce stătea tolănit în stânga sa.

Era el. Acel Vla, care îmi părea atât de familiar.

— Oare care e numele lui? întrebă fata care ţinea ridicată pătura cât să-l putem vedea.

Bună întrebare.

— Îl cheamă Amir. Şi am auzit că îl cunoaşte pe însuşi Califatul Fatimid! îi răspunse fata şatenă care mi se adresă cu câteva momente înainte.

Fetele din jurul meu chiţăiră entuziasmate la auzul acestei informaţii, deşi eu eram total pe dinafară. Cine era Fatimid? Era chiar atât de important pe cât părea?

Mi-am scuturat capul, încercând să ignor aceste lucruri inutile. Trebuia să mă concetrez pe dans. Trebuia să îmi iasă perfect. Nu ştiam de ce, dar voiam să-l impresionez pe acest bărbat.

Oare pentru că vrei să fii sclava lui?

Nu...nu...nu voiam să fiu sclava nimănui.

Dar nu te-ar deranja dacă ar fi el maestrul tău, nu-i aşa?

Am strâns din dinţi, alungând gândurile care mă făceau din ce în ce mai confuză. De ce îmi păsa atât de mult? De ce mă simţeam atât de atrasă de el?

Şi mai important: de unde mi se părea atât de cunoscut?

— Gizeh!

Una dintre fete, brunetă cu ochii verzi, se răsuci înspre mine, privindu-mă rece şi plină de venin.