Suflet alb (II)

12. Fructe

― Amadeia... mi-l vei arăta vreodată pe soțul tău?

Am împietrit, privind fix și fără expresie băiețelul din fața mea.

Mi-am dres glasul. Ce îi puteam zice? Nu aveam cum să-l aduc pe Caius, fără să intru într-o situație jenantă, iar opțiunea de a-i spune lui Diodor adevărul ieșea din discuție, având în vedere că nu îi puteam explica de unde luam atâta mâncare altfel.

Să nu mai spun de faptul că el nici măcar nu știa că hoinăram pe drumuri...

― ...ăăă, nu știu ce să spun, Diodor... poate cândva... e destul de ocupat și nu știu când ar putea veni pe aici...

Băiețelul se bosumflă, însă scoase un fruct din coș și mușcă înfometat din el. Am zâmbit blând, privindu-l cum savura mărul.

― Fructe! Fructe proaspete! Fructee!

M-am ridicat în picioare, răsucindu-mă surprinsă auzind vocea ca de bariton al unui negustor de pe cealaltă parte a drumului. Am privit puțin fructele expuse pe tarabă și, deși nu aveam niciun ban, m-am hotărât să le arunc o privire mai atentă.

― Diodor, mă duc puțin să mă uit la taraba aceea. Așteaptă aici până vine mama ta, bine?

El dădu din cap, distrat de coșul pe care i-l dădusem.

Făcându-mi loc cu coatele prin mulțime, am ajuns într-un final în fața tarabei, iar negustorul, observând holbatul meu intens, îmi întinse o pară, având un zâmbet larg pe buzele subțiri.

― Domnișoară! Acest fruct este cel mai proaspăt pe care-l am! Ți-l dau cu cel mai mic preț posibil!

M-am înroșit, realizând că vreo alți doi oameni se întorseseră cu fața la mine.

― ...m-m-mulțumesc, dar aș vrea doar să mă uit.

Negustorul afișă o față dezamăgită și începu să urle din nou, ridicându-și în slăvi fructele.

Priveam intens niște mere roșii și rumene, când, deodată, ceva mă atinse ca un fulg pe umăr, iar o presiune ușoară mă apăsă, făcându-mă să tresar speriată.

― Vrei să-ți cumpăr ceva?

M-am uitat în dreapta mea și mi-am căscat ochii neîncrezătoare.

Era Caius.

Panicată, am început să mă gândesc la nenumărate minciuni pe care i le-aș putea spune. Nu știam dacă îmi era permis sau nu să plec de capul meu, așa că trebuia să am o opțiune prin care să-mi salvez pielea.

Am tras adânc aer în piept, iar la această reacție înspăimântată din partea mea, el începu să râdă, atrăgând privirea curioasă și băgăreață a negustorului.

― Amadeia, nu ești prizoniera mea. Dacă vrei să pleci, o poți face oricând. Nu trebuie să te ascunzi de mine.

Ochii săi mă priveau amuzați, însă tonul... era unul distant, reticent, de parcă nu era așa sigur de cuvintele pe care le spuse... sau cel puțin unele dintre ele.

Nu știam exact la ce se gândea, iar sentimentele și le ascundea într-un mod perfect, nelăsându-mă să privesc dincolo de peretele invizibil care ne separa.

― Îmi pare rău... consideram că dacă m-ai acceptat în casa ta, trebuie să fac ce spui tu întocmai...

Râse din nou. Știam că eram stupidă. Era logic că nu eram prizoniera lui.