Suflet alb (II)

19. Caius

Mă holbam la el, nevenindu-mi să cred că, în sfârșit, îl vedeam în realitate. Puteam să jur că ochii săi erau doar rodul imaginației mele. 

Colțurile ochilor i se încrețiră, fiind, de altfel, și singurul semn care arăta faptul că zâmbea. Am înghețat, neștiind ce să fac în continuare.

Să fug? Nu aveam cum, el era în fața singurei uși spre apartament. Eram blocată pe balcon. 

Să sar de pe balcon? Având în vedere că nu mai eram un simplu om, aș fi putut face asta, însă frica îmi paraliza corpul, nelăsându-mă să iau în considerare cu seriozitate această opțiune. Nu aș fi putut risca fără să știu sută la sută că nu m-aș fi lipit de trotuarul de dedesubt.

Nu aveam nicio cale de scăpare. 

Când acest gând răsună sumbru în mintea mea, picioarele mi se înmuiară de îndată. Mi-am încleștat mai bine mâinile de balustradă, aceasta fiind singurul meu punct de sprijin. 

Bărbatul cu ochi verzi își înclină capul, studiind atent reacțiile mele, fără să mă întrerupă din gândit. După ce observă că tăcerea tensionată dura prea mult, pufni ușor, ducându-și mâinile la spate și ridicându-și bârbia.

― E în regulă, Rebecca. N-am să te mănânc.

M-am încruntat. Vocea sa îmi părea foarte cunoscută. Aveam impresia că o auzisem acum foarte, foarte mult timp, amintirea fiind ferecată undeva în ungherul întunecat al minții mele.

Se vedea clar pe fața mea că nu aveam încredere în el. Aș fi fost și proastă dacă aveam. Alura sa amenințătoare mă făcea să vreau să mă arunc de pe balcon, în ciuda spaimei care mă ținea prizonieră.

Bărbatul oftă, făcându-mi încruntătura să se adâncească.

― De fiecare dată ești la fel. Nu poți să ai puțină încredere în mine?

Făcu un pas înspre mine, iar eu mi-am încordat toți mușchii.

Oftă din nou, dând din cap de parcă eram un copil neascultător. Broboane de sudoare îmi curgeau pe gât și față, iar mâinile îmi erau într-atât de transpirate încât aveam impresia că alunecam pe jos.

― Oare dacă o să-mi arăt chipul, vei mai fi într-atât de suspicioasă? întrebă intrusul, mai mult pe el însuși.

Dădu rapid din umeri și, cu o mișcare fluidă și elegantă, ce semăna straniu de mult cu cele ale lui Vladimir, își dădu jos valul de pe față.

Involuntar, mi s-a tăiat respirația. Mi-am dat o palmă mentală. 

Într-adevăr, arăta superb, lucru care nu ar fi trebuit să mă mai mire, știindu-l pe Vladimir. Aparent, aproape toate creaturile supranaturale erau supranatural de frumoase.

Logic, având în vedere că trebuiau să le fure mințile oamenilor.

Era brunet, dar negrul părului său nu avea acea nuanță ciudată ca al lui Vladimir. Purta o barbă neagră, îngrijită, ce ar fi dat gata orice star de cinema.  Observând că mă holbam mult prea mult, zâmbi leneș, iar eu mi-am închis ochii, înjurându-mă în gând.

De ce mi se întâmpla mie asta? Îmi era de ajuns prin ce trecusem cu un fotomodel deja!

― Îți place containărul meu, nu-i așa? Bineînțeles că da. E făcut special ca să răpească orice inimă. A femeilor dar... și a bărbaților. Dar tu știi asta deja, nu-i așa?