Suflet alb (II)

18. Enervare

Era îngrozitor de frig. Tremuram din toate încheieturile, iar căldura păturii pufoase dispăruse complet. Mă simțeam goală, iar o briză tăioasă parcă îmi sfârteca pielea. M-am înfofolit mai bine, sperând că senzația sinistră avea să dispară.

Tronul... tronul... tronul...

Cuvinte ciudate, ochi înfricoșători, imagini terifiante mă asaltau fără milă, făcându-mă să tremur incontrolabil. Nu puteam dormi. Nu mă puteam odihni. Era precum un blestem, nelăsându-mă să îmi calmez psihicul.

Auzeam, din când în când, cum ofta Vladimir în living, însă nu mă puteam duce la el. Nu mă puteam mișca. Eram paralizată.

O frică ciudată mi se instală în piept. Mă simțeam de parcă intrasem în acea stare despre care citisem pe internet cu luni în urmă, de paralizie în somn. Se zice că dacă ți-ai deschide ochii în acel moment, vei vedea diavolii cum îți dansează în față, cum se târăsc pe tine, iar tu, fiind incapabil să te miști, poți doar să asiști la scena care te va marca pentru toată viața.

Tocmai de aceea aveam ochii închiși strâns. Căci, prin oricâte întâmplări paranormale aș fi trecut, spaima încă persista. Eram un mic copil pe lângă aceste creaturi imortale. Nu conta că acum și eram una dintre ele. Mentalitatea mea era aceeași.

Sau cel puțin asta speram eu.

― Rebecca?

O atingere gentilă pe umăr. Am oftat zgomotos, lăsând tot aerul pe care-l ținusem în mine să iasă dintr-o singură suflare.

― D-d-da? am răspuns eu, pe un ton tremurat și jalnic.

― Ești bine? Am auzit cum suspinai...

Nu am răspuns.

Am suspinat? Puteam să jur că nu scosesem niciun sunet!

― Dă-te mai încolo...

Vocea lui Vladimir îmi oftă tristă în ureche, însă eu nu mă puteam conforma cuvintelor lui.

― Rebecca?

Vladimir mă răsuci, deodată, cu fața la el, însă eu aveam în continuare ochii închiși.

Strânsoarea lui era blândă, dar când observă că eu tot nu mă mișcam, mă zgudui ușor, încercând să mă trezească din transa ciudată în care mă aflam.

― Rebecca! Deschide-ți ochii!

Tonul lui dur, dar totodată irezistibil, mă făcu să îmi deschid ochii instantaneu.

Ochii săi roșii se mișcau frenetic, nuanța sângerie fiind atât de aprinsă încât aproape că mă orbea.

Fața lui albă și perfectă era la câțiva centimetri depărtare de a mea. Vladimir mă privea precaut, ochii săi îngustându-se metodic, de parcă încerca să-mi citească mintea.

Am tras sacadat aer în piept și m-am ridicat brusc în fund. Vladimir își luă mâinile de pe umerii mei și se așeză mai bine în pat, punându-și capul pe perna neagră și pufoasă de lângă a mea. Își puse mâinile sub cap și privi tavanul de parcă era cel mai interesant lucru din încăpere.

Mi-am frecat tâmplele, încercând, cu greu, să fac senzația sumbră de mai devreme să dispară din corpul meu amorțit.

― Ce mi se întâmplă? am șoptit eu mai mult mie însămi.

― Efecte secundare ale morții.

Mi-am orientat corpul înspre el, privindu-l atentă, așteptând cu inima strânsă ce avea să spună în continuare.