Suflet alb (II)

14. Negru

Tronul, Rebecca. Tronul este mai important ca orice.

M-am trezit speriată, amintindu-mi vorbele grele și tensionate ale bărbatului cu ochi verzi.

La ce se refera? Ce tron?

Și de ce m-a numit „Rebecca"?

Totul era confuz și nu ajuta nici faptul că nu îmi aminteam nimic din viața mea până în punctul în care l-am întâlnit pe Caius. Cine fusesem? Cum ajunsesem aici? Negru, alb, roșu... negru, alb, roșu... îmi apăreau în minte. Culori peste culori, cuvinte peste cuvinte, care mă făcea din ce în ce mai confuză...

Tron... ochi verzi... Rebecca...

Vladimir?

Foșnete începură să se audă în cameră, iar eu mi-am deschis înfricoșată ochii.

Era el, îmbrăcat și pregătit de plecare. Ușurarea îmi slăbi ghemul din piept pentru un moment, însă gândul că el m-ar fi lăsat singură m-a repus în alertă.

Panicată, am sărit din pat și l-am apucat strâns de braț chiar înainte să iasă din casă.

El se răsuci ușor cu fața înspre mine, ridicându-și curios o sprânceană.

Am clipit rapid și mi-am umezit buzele. Probabil, păream destul de disperată în ochii săi...

Ah! Voia să plece să se plimbe, cum face de obicei duminica!

― Pot să vin și eu cu tine? l-am întrebat eu, dintr-un gest impulsiv.

Ezită, iar eu l-am strâns mai tare, scuturându-l în mod repetat, încercând să-l conving.

― ...presupun că da...

― Yay!

Mi-am luat o haină pe mine și am ieșit din casă, grăbită, fiindu-mi frică că el ar fi putut să mi-o ia înainte.

M-am întors cu fața la el, în timp ce închidea ușa, iar eu puteam să jur că avea o urmă de zâmbet pe față. Însă eu nu îi puteam zâmbi, cum aș fi vrut de altfel...

***

Ne plimbam în liniște pe drumul întețit de țărani și negustori, deopotrivă. Îmbulzeala din jurul nostru era continuă și nesfârșită, de parcă toți oamenii ieșiseră din case, cu ocazia zilei de Duminică.

Mă plimbam alături de Caius prin capitală, dar nu puteam fi atât de dezinvoltă pe cât aș fi vrut.

Îmi era rușine să stau atât de aproape de el, în special după seara trecută.

Oh, seara trecută...

După ce plânsesem atât de mult încât aproape că îmi ieșiră ochii din orbite, am reintrat în încăperea căsuței.

Mă privea.

Îmi era frică. După ce țipase la mine, simțul meu autoconservator parcă revenise. Începusem să-l privesc cu alți ochi. Nu voiam să mai vorbesc cu el. Eram înspăimântată; credeam că mă va certa din nou.

Însă nu se întâmplă acest lucru.

Mă strigă. Îmi vorbi blând. Îmi mângâie obrazul.

Ochii săi roșii mă hipnotizau. Mă făceau să nu mai văd nimic în afară de cele două râuri sângerii.

„Nu mai fugi așa, bine?"

Un zâmbet aproape imperceptibil în colțul gurii.

Inima mi-o luase la goană.