Suflet alb (II)

24. Sacrificiu

           

Îmi priveam aripile rupte și nu mă puteam opri din plâns. Lacrimile îmi curgeau șiroaie pe obrajii însângerați, însă nu din cauza durerii fizice.

Știam că era absurd. Aripile acelea erau simbolul părții mele demonice, însă... le iubeam. Făceau parte din mine, din adevărata mea natură. Și nu mă puteam bucura că am scăpat de ele pe veci.

Mi-am ridicat capul, încă suspinând îndurerată. Lamashtu mă privi din cap până în picioare, zâmbind diabolic, iar ochii ei sclipiră amuzați și superiori.

― Asta pățești dacă te bagi în treburile adulților, Rebecca. Ține minte! Nu există un „adevărat moștenitor"! Cel mai puternic ia totul!

Nu îmi păsa. Nu îmi mai păsa de nimic. Nu îmi păsa de acel tron nenorocit, de coalițiile revoltate ce s-au format împotriva lui Lamashtu, de dezorganizarea infernală a iadului, de nimic.

Nu voiam să mai am de a face cu asta.

M-am implicat și m-am ars. Am pierdut ceva prețios pe care nu îl mai puteam recupera. Am pierdut ceva din mine.

― Și acum... că ți-ai primit lecția ca o școlăriță bună ce ești... ce ar fi să năruim speranțele tuturor grupurilor idioate de demoni care au îndrăzneala să mă deranjeze?

Nici măcar nu am putut să deschid gura, căci mâna ei îmi apucă cu putere gâtul, ridicându-mă în aer ca pe o păpușă de cârpă. Am început să mă zbat, simțind cum plămânii mei strigau înnebuniți după oxigen.

Îl auzeam vag pe Belial cum urla la luptătorii săi, însă nu mai era nimic de făcut. Lamashtu mă prinse. Flăcările din jurul nostru crescură în intensitate, iar pentru prima oară puteam simți căldura înăbușitoare. Era înfricoșător!

Până atunci nu le puteam simți. Chiar mă gâdilau. Însă în acel moment... puterea sfredelitoare a reginei iadului mă acapară. Știam că nu puteam scăpa. Știam că urma să mor, să mă reîntorc în străfundurile înghețate ale iadului.

Și știam că de această dată nu va mai fi nicio cale de scăpare.

Strânsoarea ei se înteți, iar eu am scos un sunet îndurerat, zbătându-mă din ce în ce mai puțin. Rămâneam fără puteri.

― Acum..., începu Lamashtu, dar nu mai apucă să-și termine ideea.

O lumină orbitoare apăru printre flăcări, iar o siluetă neagră își făcu apariția.

Mi-am căscat ochii fără încredere.

Vladimir, plin de sânge și cu o expresie extrem de îndurerată pe chip apăru in fața noastră, privind-o plin de ură pe Lamashtu.

― Ia-ți mâinile de pe ea! urlă el, ridicându-se în picioare, chiar înainte ca mii de suflete să iasă din interiorul său.

***

Cu o săptămână înainte

― Ce ai făcut?! urlă Vladimir la mine, privindu-mă de parcă eram un extraterestru.

Am oftat și mi-am dat o șuviță după ureche.

Știam că va reacționa așa, însă nu regretam că i-am spus adevărul.

Nu am mai zis nimic, iar el îmi aruncă o privire plină de neîncredere.

― Rebecca...

― Știu, știu! l-am intrerupt eu, uitându-mă în ochii lui. Știu că nu ar trebui să mă implic, însă ei nu mă vor lăsa niciodată în pace și tu știi asta!