Suflet alb (II)

26. Discuție

Se uita la mine cu ochii ei albaștri strălucitori, la fel de sclipitori cum mi-i aminteam eu înainte să moară. Observând că eu rămăsesem în stare de șoc, ea își dădu părul roșcat peste umăr, gest ce semăna incredibil de mult cu cel al Arianei și îmi zâmbi veselă, de parcă era sincer fericită să se reîntâlnească cu o veche prietenă după atâta amar de vreme.

― Ce? Atât de mult m-am schimbat? mă întrebă ea, ușor sâcâită de faptul că nu ziceam nimic.

Am clipit rapid și mi-am dres glasul.

Ce aș putea spune? Ce aș putea întreba? Ce aș putea face?

Oare era ea?

― Cine a fost primul băiat de care chiar mi-a plăcut vreodată?

Era o întrebare de verificare. Dacă știa să răspundă, era ea.

― Mihai? El a fost înainte de Gabi, parcă. De ce mă întrebi așa ceva? Nu ar trebui să fii fericită că mă vezi?

Am tras adânc aer în piept, holbându-mă la ea.

A zis răspunsul corect.

Deci oare chiar era ea?

Într-o fracțiune de secundă, am prins-o strâns de brațe, înfingându-mi unghiile în pielea ei palidă, făcând-o să-și mărească ochii, surprinsă de agresivitatea mea.

― Ce s-a întâmplat? Cum de ești în viață? Ce ai făcut, Miruna? Sufletul tău... e la Vladimir, am spus eu, afișând o grimasă.

Știam că probabil nu ar fi trebuit să fiu atât de directă cu cineva ce doar s-a reîntors din morți, din propria experiență, însă... oare acum a reînviat?

Sau era în viață de multă vreme?

Și atunci de ce m-a abordat fix acum?

Ochii i s-au îngustat, însă zâmbetul său a rămas fix, de parcă era setată cu această expresie.

Mă speria.

― Dacă vrei să afli ce s-a întâmplat... hai la o cafea.

Am studiat-o câteva secunde, însă nu mi s-a părut nimic într-atât de suspicios încât să nu accept.

Am plecat din magazin și am făcut câțiva pași până la barul alăturat. Ne-am așezat la o măsuță mai îndepărtată și mai izolată și am dat comandă de două cafele.

Imediat ce am rămas singure, mi-am apropriat mai mult scaunul de masă și m-am lăsat mai în față.

― Spune-mi! i-am spus eu, iar ea doar și-a dat ochii peste cap.

― Ce curioasă ești tu acum. Hai că îți zic, de dragul vremurilor trecute.

Mi-am ciulit urechile, pregătită pentru explicația pe care o așteptam de câteva minute încoace, de parcă stăteam pe ace.

S-a lăsat și Miruna mai în față, privindu-mă direct în ochi, copiindu-mi expresia serioasă și anticipativă.

― Nu mi-a plăcut raiul și m-am întors! Hai că pe asta nu ai calculat-o! Haha!

Începu să râdă, iar eu mi-am deschis gura, pregătită să îi zic să înceteze cu prostiile, însă chelnerul ne adusese cafelele, așa că mi-am închis gura cu un pocnet înfundat. Miruna îi mulțumi drăguț și își flutură genele, făcându-l pe chelner să zâmbească cu gura până la urechi. Mi-am dat ochii peste cap și, din fericire, acesta plecă imediat, fără să flirteze cu Miruna mai mult decât o făcuse deja prin priviri.