Suflet alb (II)

17. Hibrid

Se auzi o bătaie în ușă.

― Rebecca? Ai pățit ceva?

Mi-am șters rapid lacrimile enervante și m-am holbat în continuare la propria-mi reflexie.

― N-n-nu, am bolborosit eu pe un ton jalnic.

Oftă.

Vedeam în oglindă cum clanța se lăsă în jos, dar ușa nu fu deschisă.

― De ce ai închis ușa?

Vocea lui părea îngrijorată și puțin... iritată.

Am pufnit ușor. Vladimir era Vladimir. Voia să știe totul mereu, chiar dacă asta însemna să-mi încalce intimitatea.

Mi-am dres glasul, sperând că nu își va da seama că plânsesem.

― Fac baie. O baie lungă. N-am voie?

Clanța reveni în poziția ei inițială. Chiar dacă era o liniște completă, știam că Vladimir se afla chiar în spatele ușii, cântărindu-mi cu atenție cuvintele.

Începusem să intru în panică.

Oare își dăduse seama că era ceva în neregulă? Îi dădusem, fără să vreau, vreun indiciu?

Nu, nu. Cu siguranță el credea deja, chiar din momentul în care reînviasem, că existau efecte secundare. Probabil și de aceea stătuse atât de precaut cu ochii pe mine.

Neliniștea mi se aduna în piept, făcându-mi respirația să fie neregulată. Îmi era frică că în orice moment un atac de panică m-ar fi acaparat, iar el mi-ar fi observat ochii.

― O baie de două ore? spuse el, în cele din urmă, pe un ton sceptic.

Mi-am închis ochii, strângând mai tare chiuveta.

Un poc! sonor mă făcu să-mi deschid larg ochii, holbându-mă la chiuveta cu care rămăsesem în mâini.

Era imposibil așa ceva...

Nu... nu...

Chiuveta îmi căzu din mâini când un alt șoc îmi vibră în corp.

Vladimir stătea în baie, uitându-se confuz la mine. Ușa băii era pe jos. Probabil îi dăduse un picior, alarmat fiind de zgomotul puternic pe care îl făcusem.

Mi-am căscat gura, privindu-l imploratoare.

Nu știam ce i-aș fi putut zice. Nu știam cum să mă justific. Nu știam cum ar fi reacționat și, cel mai important, nu voiam ca eu să conștientizez ce mi se întâmpla.

― V-v-vladimir....

Nu se mai uita la mine. Privea îndelung chiuveta și locul din care o smulsesem.

― Tu ai făcut asta?

Își ridică ochii la același nivel cu ai mei.

M-am înroșit instantaneu. Nu puteam rezista, din punct de vedere fiziologic, la interogatoriul său. Numai ochii săi ce vedea direct prin sufletul unei persoane erau suficienți pentru a te face să mărturisești până și cel mai mare păcat pe care l-ai înfăptuit.

Însă, deși știam asta, tot încercam.

Încercarea moarte n-are... nu-i așa?

― Ăăă... ah, păi... chiuveta era destul de slab prinsă și... m-am sprijinit de ea cu toată greutatea mea... și...

În timp ce aruncam vorbe aiurea, îmi prinsesem o șuviță de păr pe care o răsuceam încontinuu.

Ah, era imposibil! Eram mult prea agitată ca să pot minți cu ușurință!