Suflet alb (II)

8. Tron

Mă plictiseam îngrozitor.

Amir plecase de două ore, iar eu rămăsesem înţepenită în patul uriaş, învelită într-o mătase albă. Se lăsase seara, iar frigul groaznic îmi pătrunse până în măduva oaselor.

M-am acoperit mai bine şi mi-am închis ochii, sperând că, poate, aş fi reuşit să dorm şi să ignor răceala ce mă cuprinse.

Dar se întâmplă ceva.

Inima începu să-mi bată cu putere, aproape spărgându-mi pieptul. O căldură necunoscută mă învălui şi simţeam cum îmi pulsa ciudat în vene. Era o senzaţie stranie, de parcă cineva s-ar fi apropriat de mine brusc şi m-ar fi sufocat, de parcă acea persoană era soarele însuşi. Mi-am deschis ochii, inspectând cu groază camera întunecată, dar nu era nimeni.

Mi-am aruncat un ochi înspre una dintre cele două uşi improvizate şi, spre şocul şi teroarea mea, observam, văzând direct prin pături, o pată neagră, ce tremura pe cale să dispară în camera alăturată.

Eşti în pericol. Fugi!

Panicată, am sărit din pat, împiedicându-mă în mătasea cu care mă învelisem. Piciorul meu accidentat începuse să protesteze, dar eu nu aveam timp de aşa ceva.

E el. E el. Cel ce prinde damnaţii. Demonul.

Am ajuns dintr-un salt uriaş la cealaltă uşă improvizată din pături, deşi era ceva mai mică. Disperată, am dat la o parte materialul gros şi m-am trezit într-un hol pustiu, lunguieţ şi îngust.

Am început să alerg mâncând pământul, luând-o, dintr-un gest impulsiv, la dreapta. Speram că ori am să ies afară, ori am să dau, dintr-o întâmplare fericită, peste Amir. Nu ştiam de ce, dar aveam un sentiment ciudat, de parcă eram sigură că el m-ar fi protejat. Poate pentru că mă apărase de tigru. Poate pentru că îmi îngrijise glezna... Poate pentru că...

...m-ar fi apărat indiferent de ambalajul pe care îl purtam?

De ce ar face asta? Eram o străină pentru el...o străină...

Într-un final, holul dădu înspre o altă uşă acoperită de pături şi, dând-o cu forţă la o parte, am reuşit să ajung sub bolta înstelată şi întunecată, care prevestea ceva rău.

Încercând să-mi trag suflul şi să-mi odihnesc puţin glezna rănită, am aruncat o privire precaută în jurul meu, căutând pata neagră. Ştiam că mă urmărea. Puteam să aud ecoul râsului său. Era pe aproape, mult prea aproape.

Deşi plămânii mei plângeau amarnic, am reînceput să mă mişc. Nu ştiam unde să mă duc. Nu ştiam unde să fug. Nu ştiam la cine să apelez. Amir nu părea să fie în apropriere, iar alţi oameni nu ştiam.

Şi oricum, ce ar fi putut să facă ei? Erau doar oameni. Neputincioşi. Vulnerabili. Slabi.

Cel puţin în faţa unei creaturi a întunericului.

Am ieşit din curte, uşurată că tigrii fuseseră strânşi într-un adăpost, probabil. Tot ce conta era că seara nu erau lăsaţi să mişune nesupraveghaţi.

Destul de prostesc, dacă stăteam să mă gândesc. Nu seara ar trebui lăsaţi să se plimbe nestingheriţi? Ca să ţină hoţii la o parte?

Probabil Amir ar apărea într-o secundă dacă un tâlhar ar pune piciorul pe proprietatea lui. Un sistem de supraveghere mult mai bun decât o hoardă de tigri.

Într-adevăr.

Mi-am scuturat capul, încercând să înlătur gândurile inutile. Aveam o altă problemă ce necesita concentrare în momentul de faţă.