7. Tigru

3.3K 326 11
                                    




        

Crezusem că acel Karam era foarte bogat, după ce îi văzusem palatul...însă Amir îl întrecea cu mult.

Palatul său de culoare galbenă era dublu faţă de cel al fostului meu maestru, iar tigrii se găseau în mod înzecit în grădina foarte bine îngrijită de sclavii, care, spre surprinderea mea, erau îmbrăcaţi mult mai bine decât cei pe care îi văzusem până atunci şi îşi făceau munca... zâmbind.

Amir coborî de pe cămilă şi îmi întinse mâna ca să mă ajute, însă eu încă mă holbam la cadrul acesta care părea desprins din basme.

Bărbatul îşi drese glasul, făcându-mă să tresar dezorientată. I-am aruncat o privire încruntată şi am sărit de pe cămilă fără ajutorul lui. El îşi dădu ochii peste cap şi o luă înainte, obligându-mă să fug după el ca să ţin pasul.

— Asta...asta e casa ta? l-am întrebat eu, reticentă şi suspicioasă.

— Mda. Pot spune că am avut şi mai mari, mi-a răspuns el arogant, împreunându-şi mâinile la spate şi încetinidu-şi pasul pentru a mă lăsa să mă plimb alături de el înspre intrarea palatului.

— În ce viaţă? am pufnit eu, neîncrezătoare.

Îmi aruncă o privire scurtă, ochii licărindu-i ciudat, iar un zâmbet amuzat îi arcui buzele pline şi roşii ca sângele.

— O întrebare foarte bună, spuse el, atât de încet, încât nu eram sigură dacă exact acestea erau vorbele lui.

Am intrat înăuntru, unde o hoardă de fete sumar îmbrăcate, ca şi în palatul lui Kamar, aşteptau credincioase ca stăpânul lor să se reîntoarcă.

Însă era o diferenţă de la cer până la pământ între cei doi maeştri: Karam era privit cu silă şi dezgust, însă Amir, după feţele femeilor, era un zeu pentru ele.

— Stăpâne! Ai venit! strigă una blondă cu ochii albaştri, împreunându-şi mâinile la piept de parcă se ruga doar să se uite în ochii ei.

Am pufnit uşor, atentă să nu fiu auzită, dar bărbatul acesta era mai perceptiv decât credeam eu. Îşi ridică iute o sprânceană la mine, făcându-mă să mă înroşesc din cauza faptului că fusesem prinsă.

Probabil ar fi trebuit să încetez cu acest comportament obraznic. Probabil.

Celelalte femei o acompaniară pe prima, slăvindu-l din iad până în rai, aruncându-i priviri dulci şi semnificative.

Iar acest bărbat... pesemne era orb, căci nu le dădea nicio atenţie.

Ce bărbat nu dădea atenţie unei haite de femei flămânde?

M-am încruntat, uitându-mă la el, deşi el căuta din priviri altceva. Era ceva ciudat la el şi nu îmi puteam da seama ce...

Deodată, ochii îi sclipiră, şi, mergând pe holul creat de femeile care se dădură la o parte văzându-l că înainta, ajunse în faţa unui tigru alb de toată frumuseţea.

Se puse precaut în genunchi, atent să nu-l sperie sau să-l provoace, şi îl mângâie calm pe cap, de parcă s-ar fi jucat cu o pisică. Un zâmbet cu adevărat fericit i se întinse pe faţă, iar femeile din jurul meu se topiră de parcă numai zâmbetul său era însuşi soarele pe cer.

Mi-am dat ochii peste cap. Da, arăta bine, nu spuneam că nu, dar exagerau. Nu era chiaaar aşa dumnezeiesc.

— Gizeh.

Pentru o secundă, nu înregistrasem faptul că mă strigase pe mine, aşa că femeile se întoarseră cu faţa la mine, privindu-mă cu ură, de parcă ispăşisem cel mai grav păcat.

Suflet alb (II)Where stories live. Discover now